- Și cum am ieșit de la închisoare? Întrebă ea amuzată, știind că încă o dată bărbatul exagera, doar pentru a sublinia iubirea și legătura dintre ei.
Brunetul râse. Da, poate că se lăsase purtat de imaginație. Adevărul era că nu ei îi bătuseră pe cei doi soți, ci el. Chiar dacă nu lovise niciodată o femeie până atunci, în ziua aceea dăduse în Abigail și nu regretase nicio clipă. Elizabeth fusese cea care îl scosese din închisoare a doua zi.
- Iubito, unde sunt băieţii? Își întrerupse bărbatul mica povestioară.
- Vin ei, stai fără grijă...
- Credeam că treaba asta o să stea invers. Credeam că tu vei fi cea care va muri de îngrijorare de fiecare dată când părăsesc încăperea! Nu eu. Se plânse, bărbatul fals, fascinat de familia lui perfectă.
Ea chicoti și-l strânse în brațe. Își ascunse capul în ceafa lui, inspirându-i cu putere parfumul. O lacrimă sărată se scurse pe obrazul frumoasei blondine. Adora să-l audă vorbind despre trecut. Îi plăcea să-i simtă tremurul din voce și să-i vadă emoția din ochii întunecați și vii.
- N-ai idee cât de mult te iubesc, Liz! Mârâi brunetul, muşcând-o de lobul urechii.
Ba da, avea habar. Iubirea lui necondiționată, îi intrase în sânge și se metamorfozase într-o durere fizică aproape insuportabilă. Era atât de greu să nu poată să-i strige adevărul! Să nu îl prindă de umeri... să-l scuture și să-i zică plângând că ea nu e Elizabeth... Că Liz murise în ziua aceea și că nimic din ceea ce credea el nu era adevărat...
Era uimită să vadă cum mintea lui găsise un motiv pentru faptul că acum toată lumea o striga Edith. Suferea și se bucura în același timp că el reușise, cumva, să facă o conexiune între virtual și real. Că reușise împotriva tuturor neșanselor să o scoată pe Elizabeth vie din toată povestea aceea.
O durea faptul că el, bărbatul acela minunat, era al ei în fața tuturor și totuși nu avea să-i aparțină niciodată. De multe ori gelozia punea stăpânire pe ea și preț de câteva secunde, într-o agonie pură, se gândea să-l părăsească. Dar nu putea. I se părea ridicol să lase o familie superbă doar pentru că el o confunda cu cineva care nu mai era pe această lume.
Ea îl iubea. Pe el și pe cei doi copii. Ei erau tot ce sperase ea vreodată. Era atât de îndrăgostită de ei încât nici nu-și mai amintea viața ei de dinainte de ei. Nici măcar dragostea pentru Teresa, mama ei, nu se compara cu dragostea pentru cei trei, iar asta o întărea de fiecare dată când își auzea soțul vorbind cu atâta dragoste de o străină.
Nu-și amintea bine ce se întâmplase. Nu mai știa cum se cunoscuseră în zilele în care avionul se prăbușise. Își amintea doar chipul lui, la spital, străfulgerat de durere și de frică. Încăpățânarea cu care refuza să audă că soția lui nu era bine, încă îi mai trimitea fiori reci pe șira spinării. Își amintea strigătul lui în ziua în care îi dăduseră vestea morții lui Elizabeth... Încă îi mai vedea corpul zvâcnind de violent. Sunetul urletului său încă îi stăruia în urechi... Era un urlet ce dezvăluia o durere mult mai rea decât orice simțise ea vreodată. Părea mai rea decât ruperea tuturor oaselor din corp! Mai rea decât pielea sfâșiată de pe un trup perfect lucid! Mai rea decât infernul!
Și-l amintea fugind cu disperare, ignorând piciorul șchiop pe care îl târâia după el. Și-l amintea lăsând totul în urmă. Părăsind spitalul acela, fără Heath și fără nimic altceva, plecând singur spre fermă...
Oh, în zilele acelea inima ei se frânsese într-o mie de bucăți! Și ea fusese într-o relație care se sfârșise urât și tot ce își dorea în momentele acelea era ca un bărbat să o iubească, așa cum el o iubea pe Liz! Ce lume nebună! De ce morții primeau mai multă dragoste și mai mult respect decât cei vii? Ce îi lipsea ei, se întreba, de nu mai știa să trăiască?
Se duse după el până la fermă, de frică să nu facă vreo prostie, fără să-i treacă prin minte că acela nu era dreptul ei. Tot ce știa era că nu-l putea lăsa singur în clipele acelea de disperare totală. Spera ca acolo să găsească pe cineva apropiat lui, pe mâna căruia să-l lase și pe el și pe Heath. Stătuse lângă el în avion, și în ciuda accidentului grav ce tocmai avusese loc, niciunul nu spuse nimic până acasă. Se aștepta să-i fie frică, însă, în mod ironic, ea era cea care se temea de data aceea.
Răsuflă fericită când simți din nou pământul sub picioare. Și-i fu recunoscătoare bărbatului când îi deschise portiera și o așteptă să vină. Din când în când, mâna lui se mai atingea accidental de a ei, iar asta o făcea să se simtă incomod. Se lipi cu totul de geamul maşinii, privind fascinată la micul lui colț de rai, care începea să se desfășoare în faţa ochilor lor. Spera ca puritatea locului acela să-l vindece. Nu văzuse niciodată ceva mai frumos! Pășunea, pădurea, caii, mirosul de fân și de iarbă proaspăt tăiată... Totul îi spunea că făcuse bine că aşteptase atât să vorbească cu el. Ştia că trebuia să-i lase sufletul să se descarce înainte să facă apel la rațiunea lui...
Intră după el, în casa uriașă, cu întârziere. Își pregătise speech-ul în cel mai mic detaliu. Gândise fiecare întrebare a lui dinainte și credea că știe cum să abordeze subiectul morții doamnei McHall. Dar soarta o lovi din nou peste față. De cum intră în living, îi auzi din nou vocea disperată. O striga din nou, pentru a mia oară, pe Elizabeth.
- Hunter... Zise aproape șoptit, neștiind dacă acela era momentul potrivit să îi vorbească.
De cum o văzu, ochii lui sălbatici se calmară, iar colțurile gurii lui se ridicară într-un zâmbet forțat. O prinse în brațe, aproape tremurând, și o strânse atât de tare, încât inițial nici nu-i putu ghici intențiile.
- Ești încă slăbită! Nu mai te depărata de mine, iubito! O rugă, sărutând-o cu mai mult patos decât o sărutase oricine altcineva până atunci.
Ea îl împinse ușor și își mușcă buzele, de neputință. Toate cuvintele de îmbărbătare pregătite pentru el i se șterseseră din minte. De ce îi spunea „iubito"?
- Liz... Știu că... Apucă el să spună înainte ca ea să se răstească, violent.
- Edith! Numele meu este Edith!
- O să-mi ia ceva până mă obișnuiesc, iubito. Zise, apropiindu-se din nou de ea și dându-i blând o șuviță după ureche.
Întregul trup al blondei se revoltă în secunda aceea. Realiză într-un final că acelea nu erau vorbele unui bărbat care odată rămas singur, încerca să-și înlocuiască partenera cu primul om care îi acorda puțină atenție. Acela era doliul lui. Mecanismul lui de apărare. Mâinile lui îi cercetau cu grijă chipul acoperit de lacrimi, parcă încercând să găsească asemănări între ea și soția lui. Părea orb... Orb de durere. Părea să-și caute soția în necunoscuta nesăbuită din fața lui. Se simțea ca o lașă pentru că nu voia să fie ea cea care-l anunța, din nou, că Liz nu mai era cu el.
- Iubito, vreau să-ți arăt niște cai. Zise el, dintr-o dată, suspect de entuziasmat.
- E aproape noapte...
- Te rog, nu mai pot să aștept până dimineață!
Femeia dădu din cap. Ce rău făcea dacă ieșea puțin? Poate că aerul tare avea să-i dea curaj şi putere să-i spună adevărul. Îl lăsă să o ia de mână și să o conducă spre țarcuri... În mod ironic, acolo nu era niciun cal. Gardul era împodobit cu felinare pitice și mătase albă. O cărare de petale ducea către o masă aranjată elegant. Iar în spatele ei, era un pat cu baldachin cu draperiile trase.
- Hunter... Zise ea, neînțelegând foarte bine ce se petrece.
- Vrei să mă însoțești la masă? O întrebă, făcând-o să tresară. Ea acceptă din inerție, neștiind cum să reacționeze.
Mâncară oarecum în liniște. Doar vocea lui se auzea din când în când, atunci când îi reamintea că o iubește. Locul era atât de liniștit și de plăcut încât, în interiorul acelui țarc, nu păreau să intre grijile și necazurile lui.
Undeva pe la sfârșitul mesei, vreo cinci cai începură să alerge în jurul lor spre grajduri. Totul părea scos dintr-o poveste, iar conștiința îi amintea femeii, la fiecare secundă, că nu era ea personajul principal.
- Ți-am mai zis cât te iubesc de mult? O întrebă, ridicând-o în picioare, și pășind cu ea spre pat.
- Nu, te rog...
- Te iubesc, micuțo! Spuse, dezvelind patul.
Ochii ei căzură pe petale de trandafir ce erau împrăștiate pe așternutul alb de satin, și care formau cea mai frumoasă întrebare pe care vreo femeie o auzise vreodată: „Vrei să te căsătorești cu mine?"
- Hunter... Zise, începând să plângă din tot sufletul, știind că intrase în hora aceea de bunăvoie și neștiind cum să iasă, fără să-l rănească.
- Niciodată nu am suportat felul în care ne-am căsătorit... Și faptul că de pe degetul tău a lipsit atâta timp verigheta m-a deranjat suficient. Chiar dacă ți-am luat alta, mereu am simțit că nu e același lucru. Zise, așezându-se în genunchi în fața ei. De la spate, scoase un inel de logodnă superb, cu o piatră de jad ce păru să se asorteze perfect cu ochii ei. Edith, vrei să te căsătorești cu mine din nou?
- Nu știi ce zici... Pufni ea, râzând şi plângând deopotrivă.
- Da? Întrebă el, parcă neauzindu-i protestele. Spune-mi că da, iubito!
Fața lui păru să se lumineze și norul greu de deasupra capului său începu să se risipească. Nu îl văzuse niciodată pe omul acela atât de ciudat, atât de fericit, așa că nu zise nimic. Îl lăsă să o ridice și să o învârtească în aer de câteva ori. Îl lăsă să o așeze pe patul ale cărui draperii dansau plăcut în adierea vântului. Îl urmări în timp ce-i puse inelul pe deget și-i sărută mâna, senzual. Ajunse să-și blesteme zilele și ideile și să se gândească serios să cedeze în fața farmecului său.
- Acum doamnă McHall, viitoare doamnă... McHall... Am un cadou pentru tine. Șopti, scoțând de sub perne un document.
- Ce e asta?
- O schiță pentru o casă.
- Asta văd. Dar pentru ce?
- Mă gândeam să facem o casă lângă cea a Teresei. La care să fugim de fiecare dată când ți se face dor de ea. De fiecare dată când avem vreo problemă sau de fiecare dată când Heath e în vacanță. Ce spui? Vrei?
Tânăra începu să plângă. Toată viața ei abia dacă primise o floare de ziua ei. Chiar și moartă, Elizabeth era mai norocoasă!
- Nu mai plânge! Dacă plângi la prostia asta, mi-e și frică să îți dau următorul meu cadou!
- Cred că inima mea nu mai rezistă la atâtea cadouri... Șopti, trăgându-și nasul.
Bărbatul băgă din nou mâna sub pernă și mai scoase un document. Femeia îl deschise zâmbind, însă nimic nu putea s-o pregătească pentru ceea ce avea să urmeze. Coloana vertebrală păru să i se electrocuteze când văzu titlul. Era un dosar de adopție, complet, iar pe prima pagină erau actele pe care el deja le semnase.
- Glumești...
- Nu aș glumi niciodată cu asta. Bine, alea sunt niște copii, pentru că bănuiam că o să bocești peste ele și mi-era teamă că o să se ducă cerneala. Cele originale sunt la avocat care se ocupă de asta deja de ceva timp. Am înțeles că Max va fi cu noi cât de curând.
Nu mai știa cum acceptase. Însă îi spusese în noaptea aceea, în timp ce stătea ca un șarpe în brațele lui protectoare că vrea să fie soția lui. Îl acceptase și pe Heath și pe Max de dragul lui, sperând că împlinind dorințele lui Elizabeth, aceasta ar fi putut să o ierte, de acolo de unde era, pentru slăbiciunea ei.
Nu i se mai întâmplase asta. Nu-și amintea să fi iubit pe cineva atât de mult, atât de ușor... Dar îi jurase lui Liz că avea să aibă grijă de familia ei și că niciodată nu avea să-i rănească. Încă era îngrozită de ideea că Hunter s-ar trezi vreodată din lumea țesută de el însuși și că ar vedea că femeia lângă care a stat atâta timp nu e decât o străină...
Nu îi vedea plecând de lângă ea... Nu mai putea să-i lase să plece!
Îl strânse și mai tare în brațe, speriată de propriile gânduri. De fiecare dată când gândul acesta îi invada mintea, se transforma într-o epava emoțională. Lipsită de viață și de putere. Se simțea ca o trădătoare că își dorea ca soțul ei să nu-și revină niciodată, doar pentru a rămâne lângă ea. Nu fusese nicicând mai fericită. Nu fusese nicicând mai tristă. Memoria lui Liz părea să-i sufle în ceafă, amenințând să distrugă bula aceea de săpun, în care se protejase de lume împreună cu Hunter și cei doi micuți.
- Tot mai ești tristă, iubito? Zise el, mângâindu-i abdomenul, trezind-o astfel din reverie.
Ea puse mâna pe mâna lui. Nici însăși Elizabeth nu ar fi putut să rămână tristă lângă el. Imediat după ce își făcuseră casă în sat, Hunter îi mai făcu soției sale o surpriză. Sus în pădure, lângă pârâul unde căzuse avionul, brunetul construise o statuie micuță. O siluetă de femeie ce îşi îmbrăţișa pruncul, vegheată de un înger cu aripile deschise. Fusese ridicată în cinstea copilului pierdut... Şi a mamei sale, adăugă blonda în gând, amintindu-și că gestul lui nu ar mai fi fost făcut de niciun alt bărbat din lume.
- Tristă?! Nu, Hunter! Cum aș putea fi tristă? O să îmbătrânim împreună, iubitule! Sunt cea mai fericită! Ce sfârşit ar fi mai frumos pentru noi dacă nu ăsta?
Bărbatul o îmbrățișă din nou cu putere, făcând-o să plângă serios.
„Nu... pentru Elizabeth şi Hunter nu cred că ar putea exista un final mai frumos de atât. Ea trăieşte prin tine! Iar tu eşti în viaţă pentru ea! Numai pentru asta, și sacrificiul meu merită tot efortul..." Gândi aceasta, ascultând respiraţia bărbatului.
Brunetul îi șterse lacrimile cu degetele mari, și o mângâie blând.
- Nu o să mă părăsești niciodată, nu iubito? Rosti temător. De când cu accidentul avea periodic nevoie de astfel de declarații.
- Nu! Șopti printre sughițuri, încercând să zâmbească. Eu nu!
***
Amândoi aveau o opinie atât de diferită asupra realității încât nu se mai știa care era adevărul. Încetaseră să mai vorbească. Trăiau cu frică, suferind în tăcere. Le era atât de teamă ca odată deschisă cutia Pandorei, adevărul să nu fie de nesuportat. Așa că fiecare dădea vina pe celălalt, ignorând semnele atât de evidente.
În viziunea blondei, Hunter își pierduse mințile odată cu moartea lui Elizabeth, iar ea profitase de ocazie pentru a-i lua locul.
Pentru Hunter, însă, realitatea era alta. În amintirile lui totul se petrecuse total diferit. În mintea lui, nu el era cel care nu reușea să înfrunte realitatea, ci soția lui care, în urma accidentului, nu-și mai amintea mare parte a vieții lor împreună. Hotărâse să dea vina pe accident pentru discrepanțele din amintirile lor. Hotărâse să nu o mai privească niciodată cu atenție de teamă ca să nu descopere că el era cel care avea probleme. Nu voia să afle dacă Elizabeth murise cu adevărat. Ce avea să facă cu atâta dragoste dacă descoperea că ea nu mai e? Prefera să creadă în povești miraculoase și legende absurde. Acelea îl făceau fericit.
Prefera să creadă că felul în care ei se iubiseră, trecuse granița conștiinței, realității și morții. Nu știa să explice, dar, realitate sau nu, una din cele mai frumoase povești de dragoste supraviețuise, în ciuda tuturor necazurilor. Și orice sacrificiu trebuiau să facă pentru a păstra vie povestea aceea, nu putea fi în van...
- Te iubesc... Zise el, evitând să-i zică pe nume.
Pereții goi, ai acelei spălătorii simple, repetară cuvintele într-un ecou, umplând camera de iubire.
- Și eu te iubesc, Vânătorule. Trebuie să mă crezi! Îi răspunse, luându-l în brațe, pe sub cearceafurile mototolite, ferindu-l de picăturile de apă căzute din rufele scuturate de vânt. Disperarea din cuvintele ei
îi oprea respirația. Îl rănea și îl umplea de mândrie în același timp!
- Te cred, fetițo! Te cred.
Recunoaștem, nu ne gândeam când am început să scriem Vânătorul că veți fi atât de mulți alături de noi. Nu ne așteptam să simțiți totul alături de personajele noastre. Nu ne așteptam să plângeți și să râdeți alături de ele. Nu ne așteptam să primim atâtea amenințări cu moartea. Nu ne așteptam la nimic din toate astea! Sunteți grozavi! Vă mulțumim fiecăruia în parte! Revoltele voastre ne-au dat inspirație de nenumărate ori. Și ne simțim norocoase pentru că am ajuns să vă cunoaștem pe unii dintre voi și ca oameni, nu numai ca cititori. Și cum fiecare sfârșit e un nou început, vă promitem că vă vom întinde nervii la maximum și cu alte povești, în viitor. Povești pe care o să le anunțăm pe facebook, pe grup și/sau pe profilul meu ( @AyiraStoian )
Toate sfaturile voastre au rămas adânc întipărite în memoria noastră și vrem să vă mulțumim că ne ajutați să evoluăm și că sunteți mereu alături de noi! Și acum permiteți-ne să ne încheiem discursul înainte să începem amândouă să plângem! Vă pupăm,
Ayira & Mehndi
P.S Detaliile cu paginile noastre de socializare le veți găsi pe profilul nostru.