Vânatul

Capitolul 21

 
- Și cum am ieșit de la închisoare? Întrebă ea amuzată, știind că încă o dată bărbatul exagera, doar pentru a sublinia iubirea și legătura dintre ei.

Brunetul râse. Da, poate că se lăsase purtat de imaginație. Adevărul era că nu ei îi bătuseră pe cei doi soți, ci el. Chiar dacă nu lovise niciodată o femeie până atunci, în ziua aceea dăduse în Abigail și nu regretase nicio clipă. Elizabeth fusese cea care îl scosese din închisoare a doua zi.
- Iubito, unde sunt băieţii? Își întrerupse bărbatul mica povestioară.

- Vin ei, stai fără grijă...

- Credeam că treaba asta o să stea invers. Credeam că tu vei fi cea care va muri de îngrijorare de fiecare dată când părăsesc încăperea! Nu eu. Se plânse, bărbatul fals, fascinat de familia lui perfectă.

Ea chicoti și-l strânse în brațe. Își ascunse capul în ceafa lui, inspirându-i cu putere parfumul. O lacrimă sărată se scurse pe obrazul frumoasei blondine. Adora să-l audă vorbind despre trecut. Îi plăcea să-i simtă tremurul din voce și să-i vadă emoția din ochii întunecați și vii.

- N-ai idee cât de mult te iubesc, Liz! Mârâi brunetul, muşcând-o de lobul urechii.
Ba da, avea habar. Iubirea lui necondiționată, îi intrase în sânge și se metamorfozase într-o durere fizică aproape insuportabilă. Era atât de greu să nu poată să-i strige adevărul! Să nu îl prindă de umeri... să-l scuture și să-i zică plângând că ea nu e Elizabeth... Că Liz murise în ziua aceea și că nimic din ceea ce credea el nu era adevărat...

Era uimită să vadă cum mintea lui găsise un motiv pentru faptul că acum toată lumea o striga Edith. Suferea și se bucura în același timp că el reușise, cumva, să facă o conexiune între virtual și real. Că reușise împotriva tuturor neșanselor să o scoată pe Elizabeth vie din toată povestea aceea.

O durea faptul că el, bărbatul acela minunat, era al ei în fața tuturor și totuși nu avea să-i aparțină niciodată. De multe ori gelozia punea stăpânire pe ea și preț de câteva secunde, într-o agonie pură, se gândea să-l părăsească. Dar nu putea. I se părea ridicol să lase o familie superbă doar pentru că el o confunda cu cineva care nu mai era pe această lume.
Ea îl iubea. Pe el și pe cei doi copii. Ei erau tot ce sperase ea vreodată. Era atât de îndrăgostită de ei încât nici nu-și mai amintea viața ei de dinainte de ei. Nici măcar dragostea pentru Teresa, mama ei, nu se compara cu dragostea pentru cei trei, iar asta o întărea de fiecare dată când își auzea soțul vorbind cu atâta dragoste de o străină.

Nu-și amintea bine ce se întâmplase. Nu mai știa cum se cunoscuseră în zilele în care avionul se prăbușise. Își amintea doar chipul lui, la spital, străfulgerat de durere și de frică. Încăpățânarea cu care refuza să audă că soția lui nu era bine, încă îi mai trimitea fiori reci pe șira spinării. Își amintea strigătul lui în ziua în care îi dăduseră vestea morții lui Elizabeth... Încă îi mai vedea corpul zvâcnind de violent. Sunetul urletului său încă îi stăruia în urechi... Era un urlet ce dezvăluia o durere mult mai rea decât orice simțise ea vreodată. Părea mai rea decât ruperea tuturor oaselor din corp! Mai rea decât pielea sfâșiată de pe un trup perfect lucid! Mai rea decât infernul!

Și-l amintea fugind cu disperare, ignorând piciorul șchiop pe care îl târâia după el. Și-l amintea lăsând totul în urmă. Părăsind spitalul acela, fără Heath și fără nimic altceva, plecând singur spre fermă...
Oh, în zilele acelea inima ei se frânsese într-o mie de bucăți! Și ea fusese într-o relație care se sfârșise urât și tot ce își dorea în momentele acelea era ca un bărbat să o iubească, așa cum el o iubea pe Liz! Ce lume nebună! De ce morții primeau mai multă dragoste și mai mult respect decât cei vii? Ce îi lipsea ei, se întreba, de nu mai știa să trăiască?