Vânatul

Capitolul 17

  
Hunter trase adânc aer în piept. Deși era încă destul de cald afară, era un miros în aer care îi spunea că toamna se apropie cu pași repezi. Nu îi venea să creadă că este încă acolo, în locul unde se prăbușiseră cu avionul acum câțiva ani. Ajunsese să iubească satul acela și oamenii din el! Îi cunoștea acum pe toți... Nu avea încotro, era o comunitate mică și vrând-nevrând trebuiau să se ajute unii pe alții. Păreau o familie mare și fericită!

Desigur pe parcursul timpului avusese câteva certuri cu unii dintre ei, însă totul se rezolvase repede. Oamenii aceia nu păreau să aibă intenții ascunse, cum aveau cei din trecutul lui. Toți bărbații păreau la fel de impulsivi și de sinceri ca el. Spuneau în față când îi deranja ceva. Se certau de parcă voiau să se omoare, dar când spiritele se calmau și rațiunea își făcea loc, îi vedeai stând la o bere cu toții. Adora lucrul acela!
Nici măcar nu îi era dor de lux și de confort și, din fericire familia lui părea să fie de acord cu el. Copiii arătau mai veseli și mai comunicativi ca niciodată. Bine, și crescuseră suficient, iar acum începuseră să îl imite în toate lucrurile pe care le făcea.
- Max! Țipă în pădure, când observă că nu își mai vede fiul.
Un zgomot de pușcă se auzi imediat după ce acesta îi pronunță numele. Speriat, își înghionti calul și porni în spre direcția zgomotului.
- Oh! Strigă băiatul, supărat. Aproape am împușcat iepurele ăla! Dacă nu mă strigai tu...
- Dacă vede maică-ta că iar ai pus mâna pe arma mea, o să o folosească pe fundul meu! Îl mustră acesta.
- Tată, am 11 ani! Când o să pot să am propriile mele arme? Întrebă bosumflat, înmânându-i obiectul și înghiontindu-și propriul cal.

Hunter își băgă mâna în părul lui și îl ciufuli, înțelegându-l. Când era de vârsta lui și el avea aceeași nerăbdare... Elizabeth avusese dreptate! Puștiul semăna cu el, poate chiar mai bine decât Heath.
- Hai să mergem acasă. Mai încercăm și mâine. Spuse și îi făcu cu ochiul, încercând să îl împace.
Tragedia aceea îl făcuse să-și dea seama că îl vrea și pe Max alături de el. Îl adoptase, iar acum nu-și mai imagina viața fără micuț. Nu făcea diferențe între el și copilul lui biologic. Îi iubea pe amândoi atât de mult încât nu își amintea bine viața de dinainte de ei...
De cum își văzu casa, copilul mână calul mai repede pentru a-l întrece bărbat până acolo. Ca de fiecare dată, Hunter îl lăsă să câștige. Involuntar, în ziua aceea, pentru că era prea ocupat să admire împrejurimile de parcă atunci le vedea pentru prima dată. Ce diferență între vila din Texas și casa aceea care arăta ca o cabană! Era scundă asemeni celorlalte case din sat, iar asta însemna că trebuia să-și aplece capul ori de câte ori intra într-o încăpere. Avea un aspect nefinisat, pitoresc, însă era plină de dragoste și de căldură.
- Tata, am reușit să mă urc din nou pe cal! Le ieși în întâmpinare Heath, afișând un zâmbet fermecător și câțiva dințișori lipsă.
- Minți, ești un fricos! Îi replica fratele său pornind din nou o ceartă.
Hunter zâmbi. Deși se certau în fiecare zi, el nu era deloc îngrijorat. Știa, probabil, că acela era felul lor de a se iubi. Băieții știau că Max fusese adoptat, însă asta nu conta pentru ei. Erau cei mai buni prieteni când era vorba de vreo boacănă și cei mai competitivi copii când venea vorba de vreunul dintre părinți. Pentru el, erau cei mai buni fii pe care și i-ar fi putut dori vreodată un tată! Și din acest motiv își imagina, de multe ori, că lumea era invidioasă pe el. Era un norocos!

Brunetul oftă, fericit. Nu știa de ce era atât de melancolic în seara aceea, însă deși pierduse mult, simțea nevoia să mulțumească Cerului pentru tot ce are. Îi lăsă pe cei doi să se ducă în grajd să se joace. Știa că acolo aveau să fie supravegheați de vecinul lui care încerca deja de o săptămână să-și convingă copilul să stea pe cal mai mult de 10 secunde.
- Iubito, am venit acasă și mi-e o foame de mor! Strigă de cum intră în casă, însă nimeni nu-i răspunse.
Bărbatul traversă încăperea, pentru a vedea ce face soția lui de nu răspunde prompt strigătului lui de foame. Se opri o clipă în fața televizorului care dezbătea în direct moartea suspectă a omului politic: David Rowe. Fusese arestat un om, pe care media îl găsise vinovat cu mult înaintea poliției. Hunter zâmbi. Era uimit că omul acela îi părea atât de cunoscut. Oare cum ajunsese Chase Donnaway să lucreze pentru cei doi? Era convins că el o făcuse, pentru că știa că nu are scrupule, însă era sigur că văduva neconsolată, pe care toți o ridicau în slăvi, nu era chiar atât de neconsolată pe cât părea. La cât o cunoștea pe Abigail, probabil acela fusese planul ei... Pentru că dacă era cineva care putea convinge pe alții să facă un lucru atât de mârșav, Abby era aceea.
O privi din nou pe cea pe care o iubise odată. Era încă superbă, de parcă nu trecuseră atâția ani de atunci. Negrul o prindea bine, iar ochii ei păreau mai albaștri acum că erau scăldați în lacrimi. Micile ei minciuni și exagerări trecuseră între timp la un alt nivel. Acum reușea să păcălească o nație întreagă cu suferința ei și cu vorbele-i bine gândite. De multe ori după ce se despărțiseră se gândise cum de se făcuse atât de rea. Se întrebase dacă nu cumva el era vinovat pentru schimbarea aceea ce părea radicală, însă văzând asta, se liniști singur. Probabil că niciodată nu existase niciodată o schimbare. Probabil că așa fusese Abigail toată viața, însă el fusese mult prea orb ca să vadă.

Închise televizorul, hotărând că nu este treaba lui ce se întâmplă. Mulțumi în gând că nu mai avea de-a face cu astfel de oameni, apoi porni din nou în căutarea soției lui.

O găsi pe aceasta în spălătorie, în picioarele goale și într-o rochie maro, simplă, ce abia îi atingea genunchii. Părul îl avea strâns într-un coc dezordonat, din care ieșea câteva șuvițe rebele. Fruntea îi era acoperită de broboane de sudoare.
Își mută privirea pe obiectul din fața ei, pentru a înțelege ce se petrece. Văzu o copaie tradițională din lemn, în care mai era doar o perdea fină pe care, pesemne, trebuia să o pună la uscat.
Se furișă prin spatele ei și o prinse în brațe. Îi lipi trupul de al său și-i puse mâna la gură să nu țipe. Femeia inițial se sperie, însă parfumul lui și faptul că el începuse să-i sărute obrazul și gâtul o liniști. Numai soțul ei putea să aibă astfel de idei!

- Mi-e foame. Șopti el în urechea ei, făcând-o să zâmbească.
Ea încercă să se desprindă din îmbrățișarea lui, însă acesta păru să o țină și mai strâns.
- Nu, n-ai înțeles. Mi-e foame! Repetă senzual, mușcând-o de lobul urechii. Copiii sunt la joacă și nu cred că cineva îi poate lua de acolo următoarele două ore... Suficient timp cât să mă satur...

- Tu nu te saturi niciodată! Răspunse ea, împingând ușa cu călcâiul pentru a se închide.

Văzându-i gestul, dorințele lui Hunter se amplificară. Pereții goi și perdelele ce se unduiau întinse pe sfori, păreau să-i pună la încercare imaginația. Smulse prima perdea care îi pică în mână, o împături și o așeză pe podeaua rece, în ciuda protestelor femeii care se plângea că abia o spălase. Își ridică iubita în brațe și o așeză pe culcușul improvizat, sărutând-o de parcă atunci o văzuse pentru prima dată după mult, mult timp. Îi ridică rochița, pipăind cu grijă, memorând fiecare centimetru de piele în parte, iubind-o de parcă i-ar fi fost teamă să nu o piardă.

Făcură dragoste acolo, până ce soarele apuse, iar lenjeriile întinse nu îi mai dezmierdară cu zeci de stropi reci. Nu-și spuseseră nimic, doar se iubiră între pereții goi, de ciment, și ferestrele fără de geamuri.
- Data viitoare poate mă lași și pe mine să fac o baie înainte! Protestă fals, blonda.
- Nu aveam cum să aștept până terminai tu de făcut baie! Erai așa frumoasă și răvășită...
- Ești un sălbatic! Ți s-a mai zis? Întrebă ea în joacă, încercând să-și frece nasul de pieptul lui. Însă de cum auzi cuvintele acelea, el se ridică în șezut și-și lipi spatele de peretele rece, punând puțină distanță între ei.

- Da... Mi s-a mai spus...
Bărbatul își aminti cum o întâlni pe Elizabeth... Felul în care ea îl confundase cu altcineva atunci când își dăduse barba jos, încă îi mai aducea un zâmbet pe buze. Toate reproșurile și curajul ei... Faptul că i se dăruise trup și suflet unui nebun care în timp ce dormea aproape o strangulase, o făcea pe ea să pară și mai nebună... Și demnă de admirat!

Neștiind la ce se gândește, femeia tresări. Simțea că ceva nu e în regulă. Crezuse, inițial, că doar imaginația ei era de vină. Dar felul în care o ținuse în brațe până acum părea ciudat... El părea ciudat... Și nici măcar nu știa dacă voia să afle despre ce era vorba...
- Hunter? Întrebă, șovăind.
- Da, iubito?
- S-a întâmplat ceva?
- Nu... Da... Nu știu! Nu știu ce am, dar toată ziua mi s-au plimbat prin minte frânturi din ziua aceea în care am căzut cu avionul...
- Vrei să vorbești despre asta?
- Nu, Edith! Spuse el ciupind-o de fund, încercând să-și controleze agitația din interior. Vreau doar să stau aici, cu tine, și să te țin în brațe.
- Hunter, te rog... Credeam că a trecut destul timp. Credeam că acum poți să vorbești cu mine despre asta! Se rugă ea, îndepărtându-se la rândul ei de el.