Vânatul

Capitolul 5

- De ce ți-e frică, Hunter? Țipă ea, privindu-l în ochi. Nu-ți face griji, oricum nu pot să te înșel! Sunt prea proastă pentru asta! Am fost să mă dau cu capul de volan că îmi pierd soțul și familia și nu pot să fac nimic pentru a opri asta!

Trăsăturile lui se mai îmblânziră. Era plăcut să vadă că și ea avea aceleași temeri. Dacă niciunul dintre ei nu-și dorea cu adevărat separarea, atunci de ce se comportau ca doi proști?

- Nu o să mă pierzi, Elizabeth! Te iubesc! Îmi vreau soția înapoi. Spuse, eliberându-i mâinile și mângâind-o ușor pe față.

- Mă tem că soția ta nu mai e aceeași! Și pe asta de acum nu o poți iubi, Hunter! Țipă, împingându-l cu forță și ridicându-se în picioare.

El o prinse de maxilar, obligând-o să-l privească.

- De ce te-ai schimbat? De ce nu mai împărtășești cu mine gândurile și problemele tale?

- Te interesează?!

- Normal. Aș face orice pentru tine!

„Te-ai culca și cu alta pentru mine, nu?" Îl întrebă în gând, privindu-l de parcă nu înțelegea de ce nu-i răspunse.

El se aplecă deasupra ei și o sărută cu poftă. Era un sărut disperat prin care îi cerea, îi ordona să îl creadă. Nu iubise pe nimeni așa cum o iubea pe ea!

- Liz... Spuse, după un moment lung de liniște. Dacă tu îl vrei pe Max... Eu sunt dispus să îl accept. Te vreau fericită!

- Glumești... Răspunse, dând un pas în spate.

- Nu. Sunt sigur că voi ajunge să-l iubesc pe puști. Are ochii mei până la urmă, nu? Zâmbi el, privind-o cu ochii înlăcrimați.

Tânăra începu să tremure. Nu îi venea să creadă. Își trase brațul din mâna lui și o luă la fugă în casă. Intră direct în baie și se prăbuși pe podeaua rece.

Preț de câteva clipe, nu putu să se gândească la nimic. Mintea ei părea scufundată într-o ceață deasă din care nu mai putea să iasă. Nu se așteptase la asta! Cuvintele lui o înmuiaseră. Cel pe care îl văzuse cu câteva zile în urmă, călărind-o pe Teri în patul ei, nu părea a fi aceeași persoana pe care o lăsase afară.

Să adopte un copil pentru că voia să o vadă pe ea fericită... Cuvintele lui se strecurară în capul ei și începură să îi răsune în urechi ca un ecou interminabil. Un astfel de bărbat nu avea cum să fie un bărbat rău... Poate că era un clișeu... Dar, oare, avea ea vreo vină pentru momentul lui de slăbiciune?!

Nu se gândise la asta, pentru că fusese mult prea ocupată să îl acuze... Dar oare ea îl făcuse să se îndepărteze? Oare nu-l iubise suficient? Oare nu-l ascultase îndeajuns? Oare nu știuse să fie suficient de femeie pentru a-l ține aproape de ea?

Acum că stătea să se gândească... De ce îi refuzase atâtea nopți de dragoste când și ea și le dorea tot atât de mult ca el? Știa că nu era mereu atât de obosită pe cât pretindea. Era comodă. Se așteptase ca el să o iubească necondiționat, fără ca ea să-i mai demonstreze propria-i dragoste.

Auzise de povești în care rutina înlocuise pasiunea, însă își jurase că ei nu avea să i se întâmple. Cu toate astea, nu mișcase un deget ca să evite asta. Și nu numai! Chiar în seara aceea fusese la un pas să-i dea altuia ceea ce-i refuza propriului soț. Iubitului său!

- Liz... Bătu Hunter la ușă, încercând să o deschidă.

Femeia ridică o clipă privirea, apoi își rezemă capul pe genunchi, începând să plângă amarnic. Brunetul se strecură printre deschizătură, deoarece poziția în care stătea Elizabeth, nu îl lăsa să împingă ușa mai mult.