Vânatul

Capitolul 9

Hunter își muta privirea când pe străin, când pe soția lui. Amândoi păreau hotărâți să-i râdă în față, iar asta îl scotea din minți! Ar fi vrut să rupă balustrada în două, însă o balustradă de fier era prea mult chiar și pentru el. Iar colac peste pupăză, bărbatul îl legase de ea cu lanțuri groase. Probabil că bănuia că aștepta doar o șansă... O șansă să sară pe el și să-i pocească fața!

- Sunteți superbă, doamnă. Zise Chase, mângâindu-i femeii funia care îi împodobea încheieturile și furându-i brățara de la mână. Doar că nu sunt atât de prost... Vă rog să mă înțelegeți. Nu pot să risc să îmi scăpați. Dar dacă chiar vorbeați serios... vă jur că o să mai avem ocazia de a ne simți bine!

Zâmbi acesta, urcând scările, în ciuda înjurăturilor destul de explicite ale lui Elizabeth.

- Asta, firește, dacă veți supraviețui experienței ăsteia... Mai adăugă, atingând cozorocul șepcii, în semn de salut.

- Ce vrei să spui? Țipă ea, însă nu primi niciun răspuns. Doar nu vrei să ne lași aici, nu?!

De cum auziră ușa închizându-se, amândoi deveniră conștienți de faptul că bărbatul nu mai venea înapoi. Însă spre deosebire de Liz, care se dădea de ceasul morții, încercând să se elibereze, brunetul nu se clintea din loc. O privea cu o ură pe care nu o mai văzuse niciodată în ochii lui până atunci.

- Ce te uiți așa? Urlă ea. Fă ceva!

- Voiai să te culci cu el. Răspunse, pufnind cu dezgust.

- Voiam să mă elibereze. Atât.

- Și pentru asta te-ai fi culcat cu el? Cu cine am trăit până acum?

- Dumnezeule! Se pare că nu ești numai un trădător și un nemernic, mincinos, afemeiat! Mai ești și prost!

- Măsoară-ți cuvintele!

- Altfel, ce?! Mă alergi prin pivniță? Spuse, aruncându-și privirea pe lanțul cu care era prins el. Bărbatul întoarse capul, respirând zgomotos. Poate că soția lui avea noroc că erau amândoi legați. Pentru că ceea ce îi făcuse lui Abigail atunci când aflase că îl înșelase avea să devină nesemnificativ în momentul în care avea să pună mâna pe Elizabeth! Nerușinarea ei ajunsese prea departe!

În timpul acesta, Chase deposeda casa de orice obiect de valoare, trântind pe jos tot ce-i stătea în cale. Luă toate tablourile de colecție, câteva statuete, argintăria și ceasul lui Hunter de pe noptieră. Îndesă tot ce găsi într-un sac pe care îl duse la mașina soților McHall. Nu luase atât de mult pe cât sperase, însă cu banii de pe mașina și de pe Rolex, ar fi trăit liniștit următoarele luni.

Ura faptul că fusese nevoit să facă asta. Îi plăcuse să pretindă că este un bogătaș, chiar dacă o făcuse doar pentru câteva zile. Ar fi vrut să se bucure mai mult de viața aceea de huzur... Cine-i pusese pe cei doi să vină atât de repede?! Se întrebă el, mușcând dintr-un măr, înainte să-l arunce pe scaunul pasagerului și să demareze în trombă, claxonându-i pe cei doi nefericiți din pivniță.

Hunter ciuli urechile. Faptul că străinul dispăruse nu însemna mare lucru. Nu puteau să rămână acolo la nesfârșit! Ar fi murit de foame! Trebuia să facă ceva!

- Elizabeth, am o idee. Spuse, aplecându-se spre ea.

- Și vrei să mi-o spui la ureche? Întrebă aceasta tot la fel de nervoasă ca înainte.

Brunetul își dădu ochii peste cap și nu îi răspunse. Dacă voia să iasă de acolo, trebuiau să lucreze împreună.

Se aplecă deasupra mâinilor ei, și trasă o linie cu limba sub funia care o ținea captivă.