Aburii de mușețel înoată,
pe deasupra pereților de marmură
ai unei cești prea triste
hrănită cu povești uscate,
în diminețile fumate în ceața lacrimilor.
Trupul îmi este prizonierul
unei închisori cu pereți fini
din satin roșu cu umbre de negru,
pe care contemporanii mei
au ridicat-o la rangul de rochie,
talia îmi țipă și porii zâmbesc
când demonii căldurii de vară mă lovesc.
Ceaiul a înghețat în mână
sub privirea-mi bolnavă,
de stăpână, a nimicului leneș.