Hunter își muta privirea când pe străin, când pe soția lui. Amândoi păreau hotărâți să-i râdă în față, iar asta îl scotea din minți! Ar fi vrut să rupă balustrada în două, însă o balustradă de fier era prea mult chiar și pentru el. Iar colac peste pupăză, bărbatul îl legase de ea cu lanțuri groase. Probabil că bănuia că aștepta doar o șansă... O șansă să sară pe el și să-i pocească fața!
- Sunteți superbă, doamnă. Zise Chase, mângâindu-i femeii funia care îi împodobea încheieturile și furându-i brățara de la mână. Doar că nu sunt atât de prost... Vă rog să mă înțelegeți. Nu pot să risc să îmi scăpați. Dar dacă chiar vorbeați serios... vă jur că o să mai avem ocazia de a ne simți bine!
Zâmbi acesta, urcând scările, în ciuda înjurăturilor destul de explicite ale lui Elizabeth.
- Asta, firește, dacă veți supraviețui experienței ăsteia... Mai adăugă, atingând cozorocul șepcii, în semn de salut.
- Ce vrei să spui? Țipă ea, însă nu primi niciun răspuns. Doar nu vrei să ne lași aici, nu?!
De cum auziră ușa închizându-se, amândoi deveniră conștienți de faptul că bărbatul nu mai venea înapoi. Însă spre deosebire de Liz, care se dădea de ceasul morții, încercând să se elibereze, brunetul nu se clintea din loc. O privea cu o ură pe care nu o mai văzuse niciodată în ochii lui până atunci.
- Ce te uiți așa? Urlă ea. Fă ceva!
- Voiai să te culci cu el. Răspunse, pufnind cu dezgust.
- Voiam să mă elibereze. Atât.
- Și pentru asta te-ai fi culcat cu el? Cu cine am trăit până acum?
- Dumnezeule! Se pare că nu ești numai un trădător și un nemernic, mincinos, afemeiat! Mai ești și prost!
- Măsoară-ți cuvintele!
- Altfel, ce?! Mă alergi prin pivniță? Spuse, aruncându-și privirea pe lanțul cu care era prins el. Bărbatul întoarse capul, respirând zgomotos. Poate că soția lui avea noroc că erau amândoi legați. Pentru că ceea ce îi făcuse lui Abigail atunci când aflase că îl înșelase avea să devină nesemnificativ în momentul în care avea să pună mâna pe Elizabeth! Nerușinarea ei ajunsese prea departe!
În timpul acesta, Chase deposeda casa de orice obiect de valoare, trântind pe jos tot ce-i stătea în cale. Luă toate tablourile de colecție, câteva statuete, argintăria și ceasul lui Hunter de pe noptieră. Îndesă tot ce găsi într-un sac pe care îl duse la mașina soților McHall. Nu luase atât de mult pe cât sperase, însă cu banii de pe mașina și de pe Rolex, ar fi trăit liniștit următoarele luni.
Ura faptul că fusese nevoit să facă asta. Îi plăcuse să pretindă că este un bogătaș, chiar dacă o făcuse doar pentru câteva zile. Ar fi vrut să se bucure mai mult de viața aceea de huzur... Cine-i pusese pe cei doi să vină atât de repede?! Se întrebă el, mușcând dintr-un măr, înainte să-l arunce pe scaunul pasagerului și să demareze în trombă, claxonându-i pe cei doi nefericiți din pivniță.
Hunter ciuli urechile. Faptul că străinul dispăruse nu însemna mare lucru. Nu puteau să rămână acolo la nesfârșit! Ar fi murit de foame! Trebuia să facă ceva!
- Elizabeth, am o idee. Spuse, aplecându-se spre ea.
- Și vrei să mi-o spui la ureche? Întrebă aceasta tot la fel de nervoasă ca înainte.
Brunetul își dădu ochii peste cap și nu îi răspunse. Dacă voia să iasă de acolo, trebuiau să lucreze împreună.
Se aplecă deasupra mâinilor ei, și trasă o linie cu limba sub funia care o ținea captivă.
- Încerc să-ți umezesc mâna ca să alunece mai bine funia pe ea. Când încep să trag cu dinții, încearcă să împingi funia în jos cu cealaltă mână.
Liz îl privi atent. Poate că era nebun, dar nu putea să-i spună nimic, atâta timp cât ea nu avea un plan mai bun.
Se chinuiră câteva minute bune, și chiar atunci când părea să nu mai aibă nicio șansă, mâna îi ieși din strânsoare, eliberând-o. Fețele amândurora se luminară instant.
Elizabeth își frecă încheietura zgâriată, zâmbind ca o nebună. Se ridică rapid, încercând să-și ignore furnicăturile picioarelor amorțite. Urcă scările în grabă, încercând ușa.
- La naiba! E închisă! Exclamă, coborând treptele, dezamăgită.
- Voiai să mă lași aici? Întrebă bărbatul, uimit de reacția ei.
- Vrei să mușc din lanțurile tale, dragule? Sau să rup lacătul cu mâinile goale? Replică cu ironie.
- Caută cheile pe aici pe undeva! Răcni el, simțind că-și pierde răbdarea.
Cu cât stătea mai mult în compania ei, cu atât se întreba mai tare de ce erau încă împreună. Iar gândul acesta era reciproc. Deja în mintea fiecăruia celălalt comisese greșeala capitală. Știau că nu aveau cum să se ierte sau cum să treacă și peste asta. Oricât de mult s-ar fi iubit.
După o oră de căutări nebunești, blonda renunță. Se așeză pe o treaptă, sprijinindu-și capul de perete. Era epuizată, iar felul în care o privea el o făcea să vrea să cedeze. Ar fi vrut să pufnească în plâns într-un colț și să uite de trădări și situațiile ridicole în care se tot băgaseră în ultima vreme.
- Am văzut odată un film așa... Unul a înșelat-o pe una.. voia să o părăsească! Iar ea a aflat și l-a răpit și l-a legat de toaletă... Râse scurt. L-a obligat să privească fotografii de la nuntă și i-a amintit toate motivele pentru care se iubeau... Au sfârșit împreună. Asta ar fi trebuit să fac și eu, Hunter?
- Deja sunt prins de mâini. Răspunse, făcându-i jocul. Sunt sigur că putem improviza o toaletă din ce e pe aici... Dar ești sigură că ai ști ce să îmi amintești? Care sunt motivele pentru care m-ai iubit, Elizabeth?
- În casa asta... Zâmbi ea, cu lacrimi în ochi. Aici te-am întâlnit prima dată... Mi-ai salvat viața. Ai avut grijă de mine. Mi-ai spus cuvinte pe care nu le auzisem niciodată... și te-ai comportat cu mine cum nimeni nu se mai comportase niciodată...
- Iubito...
- Apoi l-am făcut pe Heath... Ne-am căsătorit... Și m-ai înșelat cu una cu ochii cât cepele. Sfârșit! Rosti, trecând cu rapiditate de la nostalgie la nervi, uitându-se cu interes la un topor, ce zăcea într-un colț al încăperii.
Bărbatul intenționă să îi răspundă, însă văzându-i concentrarea își mută privirea pe obiectul ascuțit, pe care soția lui nu întârzie să-l ridice de pe podea.
- Ce faci cu ăla? Întrebă, temător.
Aceasta nu-i răspunse. Ridică toporul deasupra capului și lovi cu putere lacătul, rupându-l în două. Se așeză, apoi, în genunchi și îi depărtă lanțul de pe încheieturi. Hunter părea să nu mai respire. Era palid și avea pe frunte broboane de sudoare. O lovitură greșită și l-ar fi lăsat fără mâini... Mai bine zis, judecând după coordonarea soției sale, avea noroc că mai era în viață. Băgă mâna printre gratii, prinzând-o de păr și o sărută apăsat pe buze. Ar fi vrut să-i spună să nu mai facă asta niciodată, însă nu se simțea capabil să vorbească, încă.
Se ridică apoi și urcă scările, încercând să dărâme ușa. Doar că acum ușa era mai rezistentă. Doar făcuseră renovări! Iar treptele nu-i permiteau să-și ia avânt. La naiba cu ideile lui! Nimic nu părea să meargă bine în ziua aceea.
- Nu mai există altă ieșire? Întrebă Elizabeth. Nu poți să o dărâmi!
- Suntem în pivniță! Țipă el, înainte să realizeze că totuși mai era o cale de ieșire.
La mai bine de trei metri deasupra solului stătea un gemuleț mic, pe care spera că soția lui ar fi încăput.
Îi arătă totul și-i explică noul plan. O ridică pe umeri și o împinse pe mica deschizătură.
- Așa, iubito! Acum intră pe ușa din față sau prin garaj și caută în biroul meu setul de chei de rezervă!
- Vezi ce norocos ești, dragule? Nici Abigail, nici Broscuța nu ar fi încăput pe gemulețul ăsta!
- Încetează cu asta! Nu te-am înșelat! Țipă el, exasperat.
- Aha. Rosti, luând drumul șoselei spre Aspen.
- Elizabeth?!
Mai parcursese odată drumul acela, cu el în spate. Cu siguranță putea să o facă din nou, de una singură. Așa merita trădătorul! Să-l lase în pivnița aceea, țipând după ea.
Singura problemă era că mașinile abia treceau pe acolo... Până l-ar fi descoperit cineva probabil ar fi fost mort. Și, oricât ar fi vrut să se mintă pe sine, nu ar fi putut să-i facă asta...
Așa că oftă din suflet, și-și răsuci fără vlagă corpul pentru a se întoarce acasă.
Căută cheile așa cum o instruise Hunter, apoi se grăbi spre pivniță. Încercă prima cheie, care din fericire se potrivi perfect. Deschise ușa, zâmbitoare, căutând chipul soțului ei. Doar că acesta din urmă părea turbat. Stătea în mijlocul scărilor, iar în mână ținea toporul de fier, pe care se pregătea să-l arunce în balamalele ușii.
Ochii blondinei se măriră instant când îl văzu. Iar, din păcate, el păru să nu o fi văzut pe ea.