- De ce ți-e frică, Hunter? Țipă ea, privindu-l în ochi. Nu-ți face griji, oricum nu pot să te înșel! Sunt prea proastă pentru asta! Am fost să mă dau cu capul de volan că îmi pierd soțul și familia și nu pot să fac nimic pentru a opri asta!
Trăsăturile lui se mai îmblânziră. Era plăcut să vadă că și ea avea aceleași temeri. Dacă niciunul dintre ei nu-și dorea cu adevărat separarea, atunci de ce se comportau ca doi proști?
- Nu o să mă pierzi, Elizabeth! Te iubesc! Îmi vreau soția înapoi. Spuse, eliberându-i mâinile și mângâind-o ușor pe față.
- Mă tem că soția ta nu mai e aceeași! Și pe asta de acum nu o poți iubi, Hunter! Țipă, împingându-l cu forță și ridicându-se în picioare.
El o prinse de maxilar, obligând-o să-l privească.
- De ce te-ai schimbat? De ce nu mai împărtășești cu mine gândurile și problemele tale?
- Te interesează?!
- Normal. Aș face orice pentru tine!
„Te-ai culca și cu alta pentru mine, nu?" Îl întrebă în gând, privindu-l de parcă nu înțelegea de ce nu-i răspunse.
El se aplecă deasupra ei și o sărută cu poftă. Era un sărut disperat prin care îi cerea, îi ordona să îl creadă. Nu iubise pe nimeni așa cum o iubea pe ea!
- Liz... Spuse, după un moment lung de liniște. Dacă tu îl vrei pe Max... Eu sunt dispus să îl accept. Te vreau fericită!
- Glumești... Răspunse, dând un pas în spate.
- Nu. Sunt sigur că voi ajunge să-l iubesc pe puști. Are ochii mei până la urmă, nu? Zâmbi el, privind-o cu ochii înlăcrimați.
Tânăra începu să tremure. Nu îi venea să creadă. Își trase brațul din mâna lui și o luă la fugă în casă. Intră direct în baie și se prăbuși pe podeaua rece.
Preț de câteva clipe, nu putu să se gândească la nimic. Mintea ei părea scufundată într-o ceață deasă din care nu mai putea să iasă. Nu se așteptase la asta! Cuvintele lui o înmuiaseră. Cel pe care îl văzuse cu câteva zile în urmă, călărind-o pe Teri în patul ei, nu părea a fi aceeași persoana pe care o lăsase afară.
Să adopte un copil pentru că voia să o vadă pe ea fericită... Cuvintele lui se strecurară în capul ei și începură să îi răsune în urechi ca un ecou interminabil. Un astfel de bărbat nu avea cum să fie un bărbat rău... Poate că era un clișeu... Dar, oare, avea ea vreo vină pentru momentul lui de slăbiciune?!
Nu se gândise la asta, pentru că fusese mult prea ocupată să îl acuze... Dar oare ea îl făcuse să se îndepărteze? Oare nu-l iubise suficient? Oare nu-l ascultase îndeajuns? Oare nu știuse să fie suficient de femeie pentru a-l ține aproape de ea?
Acum că stătea să se gândească... De ce îi refuzase atâtea nopți de dragoste când și ea și le dorea tot atât de mult ca el? Știa că nu era mereu atât de obosită pe cât pretindea. Era comodă. Se așteptase ca el să o iubească necondiționat, fără ca ea să-i mai demonstreze propria-i dragoste.
Auzise de povești în care rutina înlocuise pasiunea, însă își jurase că ei nu avea să i se întâmple. Cu toate astea, nu mișcase un deget ca să evite asta. Și nu numai! Chiar în seara aceea fusese la un pas să-i dea altuia ceea ce-i refuza propriului soț. Iubitului său!
- Liz... Bătu Hunter la ușă, încercând să o deschidă.
Femeia ridică o clipă privirea, apoi își rezemă capul pe genunchi, începând să plângă amarnic. Brunetul se strecură printre deschizătură, deoarece poziția în care stătea Elizabeth, nu îl lăsa să împingă ușa mai mult.
- Acum ce am mai făcut? Zise blând, așezându-se în genunghi lângă ea. De ce plângi?
- Că te iubesc!
- Atunci ar trebui să încep și eu să plâng? Rânji el strâmb, întinzând brațele spre ea.
Blonda își înghiți lacrimile și porni de-a bușilea către el, cuibărindu-se în brațele sale puternice. Acesta nu zise nimic, doar o strânse cu forță. Era ca un copil care avea nevoie de dragoste, iar el avea suficientă de dăruit.
Rămăseseră așa, îmbrățișați, până ce adormiră amândoi pe podeaua băii. Era prima noapte, în mult timp, în care dormeau așa. Nici măcar nu mai conta că locul nu era deloc confortabil. Erau împreună și asta era important.
A doua zi dimineață, Hunter se trezi primul. Tot corpul îi era amorțit, însă senzația de împlinire nu se estompase. Trupul femeii emana suficientă căldură pentru a-i ține de cald. Era așa cum crezuse: nu mai avea nevoie de nimic dacă o avea pe ea.
- Bună dimineața, somnoroaso. Șopti, sărutând-o pe frunte.
- Te iubesc! Îi răspunse ea, zâmbind și ridicând gura spre a lui.
- Nu crezi că ar trebui să îmi faci cunoștință cu noul meu fiu? Hai să mi-l arăți pe Max. Nu mai am răbdare!
- Tu chiar vorbeai serios! Zise cu un zâmbet până la urechi. Hai! Se ridică în picioare întinse o mână pentru a-l ajuta să se ridice. Îl târî după ea, până afară unde se uită confuză, neștiind în ce mașină să urce.
Bărbatul îi făcu semn spre mașina lui, iar ea practic țopăi până acolo. Brunetul se urcă la volan și plecară împreună spre casă. Acolo se sărutară poate de mii de ori. Făcură un duș și se îmbrăcară unul pe altul, deși ambii voiau să scoată hainele de pe partener, nu să le pună.
La final, Liz se observa că fusese îmbrăcată de Hunter. Fustele lungi sau costumele sobre fuseseră înlocuite de o rochiță nude cu mânecile lungi și umerii goi, mulată și cu un decolteu generos. Era prima rochiță din ultimul timp ce îi dezvăluia genunchii frumoși. Deși era îmbrăcată destul de decent, tânăra tot se simțea prost la gândul că cei de la centru o vor vedea așa. Însă brunetului nu îi păsa. Avea de gând să își petreacă toată ziua cu ea și voia să își desfete ochii de fiecare dată când o privea.
Și Hunter avea o vestimentație oarecum neobișnuită. Era îmbrăcat într-o pereche de blugi bej ce se mulau perfect pe picioarele-i bine făcute. Purta o centură maro, din piele, ce se asorta cu ceasul scump de la mână. Trunchiul îi fusese împodobit cu o cămașă de un albastru-cenușiu superb, pe care Liz nu o încheiase până la capăt. Ba mai mult, chiar îi sumecase mânecile până la coate pentru a-i aminti mai mult de Vânătorul de altă dată.
- O să arătăm ca doi apucați... Zise ea. Dar vreau să ajungem acolo călare...
- Trebuia să îmi spui mai devreme! Ți-aș fi dat o pereche de pantaloni pe tine! Cum vrei să ajungem acolo fără să-ți afișezi gogoșica în fața tuturor angajaților?!
Ea pufni în râs. Altă replică nu mai găsea!
- Nu am de ce să îmi fac griji. Sunt sigură să vei găsi tu o soluție ca gogoșica mea să rămână neadmirată. Mustăci, făcându-l să râdă zgomotos.
Se duse cu ea până în grajd și o rugă să aștepte cât puse șaua pe Cerber. Păru să se lumineze la față în secunda în care se urcă pe animalul lui credincios. Întinse o mână spre ea și o ridică de talie, așezând-o în fața lui pe cal.
- Ai face bine să stai picior peste picior! Mârâi el, punând-o cu picioarele pe aceeași parte.
Tânăra afirmă din cap râzând. Bărbatul nu se mulțumi, însă doar cu promisiunile ei slabe. Își așeză o mână pe coapsele ei, acoperindu-i-le. Aceasta se întoarse și îl sărută. Păreau să își fi revenit.
Ajunși la centru, cei doi îl descoperiseră pe Max într-o nouă criză de nervi. Blonda se îngrijoră. De comportamentul lui depindea viitoarea adopție. Se temea că Hunter s-ar putea răzgândi văzându-l așa.
Înaintă spre copil și se lăsă pe vine, mângâindu-l pe creștet. Max își lăsă capul în jos privind-o printre gene. Ea se ridică în picioare și îi făcu semn soțului ei să înainteze.
- Iubitule, el e Max.
Bărbatul zâmbi, petrecându-și o mână după umărul ei.
- Nu glumeai când spuneai că seamănă cu mine! Afirmă el, uimit. Însă nici nu termină bine propoziția că băiatul, invidios pe faptul că acesta o luase după gât, îi aruncă o jucărie drept în cap.
Elizabeth amuți. Se aștepta la o răbufnire a brunetului, însă, spre surprinderea ei, acesta pufni în râs.
- Chiar că seamănă cu mine! Nu m-aș gândi la o familie mai bună pentru el. Noi toți reacționăm așa când suntem geloși!
Oh, aici avea dreptate! Toți erau o apă și-un pământ! Hunter se aplecă și întinse mâna
către copil. Acesta ezită o secundă înainte să-i răspundă la salut, dar o făcu într-un final, privind-o serios pe Liz.
- Fă tot ce e de făcut ca să îl luăm acasă, iubito. Aveai perfectă dreptate. Copilul este făcut ca să fie parte din familia noastră.
***
Tot drumul spre casă, Elizabeth stătu lipită de trupul lui Hunter. Nu mai stătea picior peste picior, ci și le încolăcise în jurul soțului său. Era mândră de el. Și era fericită. Avea de gând să îi ierte scăparea. Avea de gând să nu îi mai dea niciodată motive să o înșele! De cum opriră, bărbatul o apucă de axile și o puse pe podea, apoi descălecă și el. Îl duse pe Cerber în boxa sa. Se întoarse rapid și o luă pe Elizabeth de mână. Porniri împreună de mână spre casă, ca doi bătrânei.
Chiar înainte să declare ziua aceea perfectă, o mașină necunoscută le sări amândurora în ochi.
- Hunter, de când te așteptam! Zise Teri, zâmbind slab din cauza loviturilor din jurul gurii.
Bărbatul se înnegri la față. Nu mai avea cum să scape de nebuna aia?! Era sigur că vizita aceea neașteptată nu aducea nimic bun.
Blonda clocotea de furie. Toate imaginile cu cei doi îi reveniseră în minte, iar dracul ei interior îi șoptea că nu o bătuse suficient pe brunetă.
- Scumpa ta soție și-a uitat cercelul seara trecută la Graham, am venit să îl aduc. Spuse, întinzând mâna pentru a-i înmâna brunetului micuța bijuterie.
El o luă și o analiză cu atenție. Da, era cercelul pe care el i-l dăruise. Subit, privirile lor se schimbară și el devenise din acuzat, acuzator.
- Nu trebuie să-mi mulțumiți! Continuă aceasta, urcându-se în mașină.
Liz o urmări cu privirea până ce aceasta nu se mai observă la orizont. În mintea ei, deja se auzise gongul pentru a doua repriză. Abia după aceea îl auzise pe Hunter care, pesemne, țipa la ea de ceva vreme.
- Ai fost la ăla aseară? Urlă, scuturând-o zdravăn.
- De când îți face ție aia favoruri? Țipă, împingându-l în piept.
Mai târziu, Mehndi va pune un playlist pe pagina ei de facebook cu melodiile găsite în cărțile noastre. https://www.facebook.com/profile.php?id=100010965433736
Vă așteptăm și pe acolo.