O maşină neagră, elegantă, opri în faţa casei impunătoare. Elizabeth își așeză cu grijă picioarele pe sol și închise portiera în urma ei.
Privi fericită spre maşina soţului ei. Era ciudat că era acasă aşa devreme... Se pare că soarta îi împărțea aceeași nerăbdare. Chiar se temea că nu avea să reziste până seara să nu îi spună ceea ce sufletul ei își dorea acum mai mult ca orice altceva.
Îşi luă geanta şi un dosar de pe bancheta din spate. Culese, apoi, o scamă imaginară de pe hainele ei și porni spre intrare cu pași mărunți. Purta o fusta creion, neagră, ce se potrivea perfect pe corpul ei. Cămașa-i albă era prinsă la baza gâtului cu o fundă frumoasă, iar deasupra purta un sacou subţire, mulat. Pantofii negri, cu toc înalt îi dădeau un aer important, iar cocul mereu aranjat la baza capului o avantaja. Ținuta era decentă, chiar sobră pentru unele persoane, dar ei îi plăcea asta.
Îşi schimbase total stilul vestimentar. Era o femeie de afaceri cunoscută acum. Căpătase un renume prin multitudinea de opere de caritate făcute prin intermediul ONG-ului său. Acum nu mai lucra cu copiii atât de mult, însă lupta pentru ei, pentru promulgarea unei legi a adopțiilor mult mai flexibilă. Văzuse de-a lungul anilor cum zeci de cupluri renunțau la copii pentru că adopțiile durau prea mult. Birocrația interminabilă și cerințele, care erau în unele cazuri, de-a dreptul ridicole, lăsau copiii fără părinți. Iar ea voia să schimbe acest lucru! Și nu putea să o facă decât dacă ea însăși ar fi fost un exemplu în acest sens.
Se îndrăgostise de ceva timp de un copil. Max Ridler, un băiețel de numai șase anișori, ajunsese cu câteva luni în urmă în centrul său. Era blonduț și palid și atât de slab încât ai fi crezut că provine din vreun sătuc din Africa. Fusese maltratat de propria-i familie, bătut, înfometat și ars cu țigarea. Era ca un animăluț sălbatic prima dată când îl văzuse. Îi era teamă de toată lumea și trata urât pe oricine. Obișnuia să le muște pe doamnele care îl îngrijeau sau pe copiii cu care venea în contact.
Doar pe ea nu o mușcase niciodată. De la prima lor întâlnire, Elizabeth știu că băiețelul acela o să devină cineva important pentru ea.
Tocmai intra în centru când o hărmălaie de nedescris o opri drum. Max dărâmase tot ce era pe mica măsuță de desenat, apoi începuse să plângă isteric. Blonda se apropie de el și îl luă de braț cu o mișcare blândă și totuși fermă. Copilul se uită preț de câteva secunde în ochii ei. Ochii lui negrii și profunzi îi amintiră atunci de cei ai soțului ei. Sălbăticia lui și starea sa mentală, îi dădea o senzație de familiaritate. Așa era și Hunter când s-au cunoscut... Băiatul acela părea rupt din bărbatul pe care îl iubea!
Strânse dosarul mai bine la piept. Spera din suflet ca brunetul să accepte să îl adopte. Heath era deja măricel, avea trei anișori şi toată ziua alerga prin casă căutând un partener de joacă. Cu Max, dorințele lui Heath s-ar fi putut îndeplini. Dacă copiii se obișnuiau unul cu altul de la vârsta aceasta, toată viața s-ar fi văzut ca frații. Plus că ea mai avea atâta dragoste de oferit...
Blonda îşi lăsă geanta pe canapeaua din living şi urcă scările cu dosarul în mână. Casa era goală. Bătrânele ieșiseră la plimbarea obișnuită de după-amiază, fără de care băiețelul lor energic nu ar fi adormit cu una cu două. Zâmbi cu gândul la cele două martire care, deși abia mai mergeau, rezistau stoicește în fața energiei copilului. Zâmbi și pentru că era singură cu soțul ei în casă. Așa i-ar fi fost mult mai ușor să îl convingă...
Spera doar că Hunter să se simtă bine. Nu îl văzuse niciodată răpus de vreo răceală sau ceva de genul... Dar ce alt motiv să fi avut să vină acasă atât de repede? Oh, dacă presimțirile ei se adevereau avea să-l certe serios! Dacă se simțise rău de ce nu o anunțase? Ar fi venit mai repede! Ura că după atâta timp bărbatul încă nu îi spunea problemele lui pentru a nu o îngrijora.
De cum ajunse în fața camerei, Liz fu întâmpinată de niște văitături ce inițial o alarmară. Dar la o privire mai amănunțită femeia observă nu erau gemete de durere. Nu, nu era un Hunter aflat în ghiarele durerii, ci unul aflat în chinurile orgasmului.
Blonda împinse încet ușa întredeschisă și înaintă.
Stând în genunchi, în mijlocul patului, soțul ei pompa rapid în trupul femeii ce avea coapsele larg desfăcute în fața lui. Mâinile lui o strângeau puternic de șolduri și o trăgeau spre el, în timp ce ea își mișca țeasta dintr-o parte într-alta împrăștiindu-și pe pat părul lung și brunet.
Nenorocitul! În casa lor, în dormitorul lor! Cum putuse? Avea să îl omoare și pe el și pe târfa pe care o regula! Își zise ea, înaintând și mai mult. Dar fix înainte să înceapă să țipe scăpă pe jos dosarul de adopție a lui Max. Inima ei tresări. Adună dosarul de pe jos și fugi în prima baie fără să mai le zică nimic celor doi. Aruncă totul în chiuvetă și se puse în genunchi în fața toaletei și scoase afară toată mâncarea pe care o mâncase în ziua respectivă. După ce termină se așeză în șezut pe gresia rece a băii și începu să plângă amarnic.
Cum putuse?! Unde era dragostea pe care zicea că i-o poartă atunci când își adusese târfa în casa lor? Oare de cât timp se petrecea asta pe la spatele ei, iar ea ca o proastă nu bănuia nimic?! Își făcuse griji pentru el când îi văzuse mașina parcată în fața casei! Îi era teamă că animalul acela trădător ar fi putut să fie bolnav! Gândi, bătând cu pumnii în cada de care se rezemase.
El și-o punea cu alta, în timp ce ea, ca o ignorantă, își făcea planuri de viitor alături de el... Oh, Doamne! Ce avea să se întâmple cu Heath? Copilul ei era condamnat să trăiască fără ambii lui părinți... Și Max... Nu putea să îl mai adopte fără Hunter... Până și locația ONG-ul ei îi aparținea tot lui. Și deși în cazul unui divorț totul s-ar fi împărțit pe jumătate, știa că acest lucru era nedrept. Tot ce era acolo era al lui. Ea nu contribuise cu niciun bănuț.
Îi venea să-i smulgă capul, însă asta tot nu o făcea să îl iubească mai puțin. Cel mai greu din toate lucrurile pe care le enumerase avea să fie să nu-l mai vadă. Dragostea ei sporise de-a lungul acestor ani. Murea de nervi la gândul că el și-ar fi refăcut cu ușurință viața, pe când ea, cu siguranță, s-ar fi condamnat la nopți interminabile de bocete și suferințe. Era nedrept! El greșise, nu ea! El trebuia să sufere, nu ea!
- El trebuia să sufere... Repetă cu voce tare, ridicându-se de pe podeaua băii.
Se poziționă în fața chiuvetei și-și șterse cu ură obrajii, privindu-se în oglindă. Se spălă pe față și-și refăcu machiajul, apoi își eliberă frumosul păr blond din strânsoarea cocului. Nu, nu era corect să fie ea pedepsită! Avea să-l facă să regrete! Avea să tacă și să-și mențină căsnicia de dragul lui Heath și al lui Max. Și avea să-l facă pe Hunter să regrete și ziua în care se născuse!
Coborî rapid în bucătărie pentru a nu se face văzută. Când trecu din nou pe lângă camera lor, gândul că cei doi erau încă împreunați o făcu să vrea să verse. Fiecare celulă din ea îi striga să intre peste ei și să o ciufulească pe nenorocită, însă își ascultă, cu mare dificultate, rațiunea care îi repeta că ea avea să iasă în pierdere cel mai rău.
- Sa înceapă războiul! Își spuse ea, turnându-și ceai într-o cană.
Secunda următoare, îi auzi pe cei doi coborând pe scări. Nu ieși, deși aruncase un ochi spre fața tipei pe care acum o ura din tot sufletul. Avusese surpriza să vadă că femeia aceea nu era tocmai una străină... Scrâșni din dinți și continuă să își bea ceaiul.
De cum văzuse mașina ei, Hunter se schimbase la față. Își transfera greutatea corpului de pe un picior pe altul, tot întorcând capul spre casă. Într-un final taxiul sosise, iar el îi deschise femeii portiera fără să o sărute sau fără să îi spună altceva. O trânti și intră în casă aproape gâfâind.
- Dragule, tu ești? Țipă Liz, pentru a-l anunța unde este.
De cum intră pe ușă, tânăra simți cum stomacul i se contractă pentru a treia oara în ultimele zece minute. Era incredibil! În afara îngrijorării din privire, pe care o ascundea ca un maestru, omul arăta perfect normal. Nici nu ai fi zis că în urmă cu câteva minute și-o trăsese cu alta în patul pe care îl împărțea cu ea. Avusese timp să se aranjeze până la cel mai mic detaliu.
Așa cum o făcea de câțiva ani încoace, și acum purta un costum. Unul albastru închis, care alături de cămașa neagră, îl acoperea ca un al doilea strat de piele. Iar cravata albastră completa perfect ținuta. Oh, l-ar fi strâns de gât cu cravata aceea!
- Când ai ajuns?
- Adineauri. Am văzut mașina ta afară și voiam să te strig, dar am intrat repede în bucătărie să-mi pun un ceai. Am o greață de nedescris! Spuse ea pe un ton mai mult decât ciudat. Ce e cu tine acasă așa devreme?
- S-a anulat o întâlnire... Minți acesta, scoțându-și ochelarii de vedere, care în mod ironic îl făceau chiar și mai sexi și misterios. Își ciufuli puțin părul brunet și se așeză pe scaun lângă ea.
- Tu ce ai pățit? De la ce ți-e greață?
- Oh, probabil că ceva nu mi-a picat bine...
- Pot să fac ceva să te simți mai bine? Spuse el, frecându-și nasul de al ei.
Omul acela era un actor înnăscut! Dar a naibii dacă l-ar fi lăsat să o sărute cu aceeași gură cu care o mozolea pe brunetă cu câteva minute în urmă.
- Acum nu. Însă până diseară sunt sigură că-mi trece. Ce zici, Vânătorule? O punem de o noapte de dragoste? Zâmbi ea, fluturându-și părul.
Bărbatul mârâi încet, observându-i coafura lejeră. Faptul că nu-și mai avea cosițele prinse în cocul acela sobru era o adevărată minune.
- Ce om întreg la cap te-ar refuza pe tine?
- Niciunul... Răspunse, făcându-l să tresară. O gelozie tacită puse stăpânire pe el.
- Probabil. Dar tu ești doar a mea...
- Doar a ta! Iubitule... Mă iubești mult nu?
- Te îndoiești? Întrebă el, temător.
- Nu, doar mă gândeam că dacă mă iubești atât de mult, nu m-ai refuza dacă ți-aș cere ceva, nu? Rosti, împingând dosarul spre el.
Bărbatul ridică o sprânceană. Trecuse ceva timp de când nu îi mai ceruse ceva. Aruncă o privire scurtă pe foile din fața lui, înainte să ridice ochii pe chipul ei.
- Acte de adopție?! Am vorbit despre asta de la început, Elizabeth! Poți să-i ajuți pe copiii aceia cât vrei, dar nu poți să îi iei acasă!
- Vorbim despre un copil, nu despre un câine! Trebuie să-l vezi! E adorabil! Are niște ochi negrii frumoși, ce-mi amintesc de ai tăi!
- Vrei să ai prin casă un copil cu ochii mei frumoși? Am eu o idee! Ce ar fi să facem noi unul?! Dar stai, cum să facem când noi facem sex din an în paște?!
„Eu fac sex din an în paște!" Îi veni lui Elizabeth să-l corecteze, dar se abținu în ultima clipă.
- Dacă îl adoptăm pe Max nu înseamnă că nu mai putem să avem proprii noștri copii. Vreau o familie mare, Hunter! Vreau un frățior pentru Heath! Vreau să te fac fericit!
Brunetul înghiți în sec. Cuvintele ei îl făceau să se simtă vinovat... Mai vinovat decât se simțea deja!...
- Și eu vreau să te fac fericită, Liz. O să mă mai gândesc, bine? Spuse, lovindu-se de câteva ori cu dosarul peste palmă.
- E tot ce cer! Să știi că pot fi foarte recunoscătoare... Răspunse ea, mușcându-l ușor de maxilar și ridicându-se de la masă. Vreau să pleci de acasă pentru vreo oră. Vreau să pregătesc ceva ca pe vremuri...
Bărbatul mârâi la gândul acela. Luă o sticlă de apă din frigider și ieși pe ușă fără să comenteze. Elizabeth nu putea să nu se întrebe unde se duce. Acum era om de afaceri, nu mai avea grijă de herghelie. Acum nici măcar nu mai călărea. Nu caii, cel puțin...
Rămasă singură, blonda urcă în camera lor. Patul era perfect aranjat, însă întreaga cameră mirosea a târfă și a trădător. Se năpusti asupra cearceafurilor și le rupse într-o furie nebună, plângând. Ea nu merita să treacă prin coșmarul acela!
După ce se mai calmă puțin intră în baie, de unde aduse o mulțime de lumânărele parfumate. Le împrăștie prin cameră armonios și le aprinse rând pe rând. Într-un final se duse în dreptul patului și lăsă o lumânare aprinsă să cadă peste cearceafurile sfâșiate. Așteptă în fața ușii, urmărind cum focul mistuie patul acela în care oricum nu mai avea de gând să doarmă! Probabil că înnebunise, însă nu îi păsa. Dacă asta o făcea să se simtă puțin mai bine, la naiba cu lenjeria ei scumpă!
Abia după ce văzu că flăcările încep să se răspândească, se hotărî să iasă și ea să țipe după ajutor.
- Hunter! Hunter! Ajutor! A luat foc!