Capitolul 8
Mă descalț și dau iama la bucătărie, acolo unde Ivy este cocoțată pe scaunul bistro și ține în mână o cană cu cafea. Giano se gudură pe lângă picioarele ei și mă ignoră impetuos ca de fiecare dată. Mătușa mea mă vede și se frige luând o gură prea mare din băutura sa aburindă.
– Kayla, te așteptam!
– Da? am spus confuză, ducându-mă până la frigider și luând caserola de aseară plină cu cartofi natur și tofu.
Ce n-aș fi dat pentru o seară de fripturică! Stomacul meu plângea.
– M-a sunat Xander.
Am înlemnit. A sunat-o? Parcă o ignora și nu mai voia să aibă de-a face cu ea?
– Și mi-a zis că e noul tău profesor. De ce nu mi-ai zis până acum?
– Că e noul meu profesor? Azi am aflat, am mințit-o cu nerușinare.
Doar nu era să-i spun că l-am vizitat la noul său apartament. Cu cât Ivy știa mai puține despre mine și Xander, cu atât mai bine. Nu voiam să intre la bănuieli și să își dea seama că am sentimente pentru el.
– Mi-a spus că situația ta la franceză este una precară. Asta de ce nu ne-ai zis-o?
Firește. A sunat ca să mă admonesteze și să o pună pe Ivy să fie mai cu ochii pe mine. Ei doi mereu s-au simțit responsabili în privința mea, căci luau toată treaba cu tutorii legali în serios și își doreau ca părinții mei să fie mândri de munca lor. Dar eu nu dădeam doi bani. Nu-i vedeam ca pe două figuri autoritare, cât îi vedeam mai mult ca pe prietenii mei.
– N-am vrut să mă plâng.
– Xander te-ar fi ajutat! Știi doar că e materia lui la muncă. Mai e și nativ francez!
Oh, crede-mă, Iv, nu am uitat asta.
– Mi-a fost rușine față de el, bine? Imaginează-ți ca singura materie la care să nu mă pricep să fie însăși limba lui natală. Plus că știi cât de exigent e Xander când vine vorba despre școală. Își ia în serios rolul de profesor.
– Ei bine, acum nu are de ales decât să te ajute să promovezi. Sunt sigură că va fi bine, Iv s-a dat jos de pe scaun și mi-a strâns umerii. Iar tu ești o fată atât de inteligentă. Te vei descurca numaidecât!
Yupiii. Franceză... Xander... Școală!
– Acum sper că ești pregătită pentru o nouă întâlnire cu familia. Eu nu sunt, a oftat, plecându-și capul în jos.
Aveam momente când familia noastră enorm de numeroasă se întâlnea printr-un apel comun pe Zoom, care să ne dăm vești unii la alții, să ne ținem la curent în legătură cu viața și cu starea bunicii Gemma, cea care a făcut nu mai bine de unsprezece copii, printre care și tatăl meu și Ivy.
Detestam întrunirile cu familia! Niciodată nu îi țineam minte pe toți, iar unii dintre ei erau ciudați. Ca unchiul Pearl, care conducea o fermă cu vaci și vorbea despre noua sa colonie cu miros de bălegar, totul eco. Sau ca vărul meu Craig care era un geniu plin de arfe și ifose, a cărui menire era mereu să mă pună într-o lumină proastă. Să nu mai amintesc de verișoara mea Tara care era un simbol de perfecțiune și frumusețe, care de-a lungul timpului a știut doar să mă facă să mă simt prost în corpul meu.
Reacția bunicii mă va afecta numaidecât, pentru că ea mă adora pentru faptul că atunci când veneam în vizită eu mâncam tot ce îmi prepara fără să comentez și fără să am limite. Așadar, probabil dacă mă va vedea acum, slabă și schimbată, avea să mă dezintegreze cu privirea.
– Chiar trebuie să participăm? am întrebat-o pe Ivy.
– I-am evitat o vară întreagă. Cred că dacă nu facem asta vom fi dezmoștenite.
Nu că bunica Gemma ar fi avut o avere.
Am oftat și m-am așezat pe un scaun, lângă scaunul pe care se așezase Ivy. Ea s-a aplecat cât să așeze tableta în poziție orizontală pe blatul bucătăriei și să se alăture apelului. Toată lumea era deja acolo, prinsă în conversații, iar noi am așteptat să ne fie sesizată prezența.
Mătușa Dorothy avea acum părul mov și conducea o motocicletă. Unchiul Wade era wresler profesionist și Patty, cealaltă mătușă, și-a deschis o firmă de creioane colorate. Unchiul Tom și mătușa Lexy nu încetau din a-l lăuda pe Craig, care stătea mândru, în poziție dreaptă, în fața camerei. Mătușa Julie îi pieptăna părul mătăsos Tarei, gemenii Carl și Otto își savurau dozele de bere, iar unchiul Pearl îl mângâia pe Cow. Lipsea mătușa Margaret, care era prea bogată ca să participe la astfel de întâlniri familiale. La ea trebuia să te duci doar cu programare.
– Bună, tuturor, Ivy i-a salutat. Bună, mamă. Cum te simți?
Părinții mei stăteau cu bunica Gemma la o masă. Când ne-au sesizat prezența, s-au luminat la față. Îmi era dor de ei, însă trebuia să-i înțeleg. Erau singurii care nu aveau responsabilități atât de mari încât să se poată muta în zona de țară. Tata lucra de acasă în domeniul IT, iar mama avea toată ziua liberă, căci era casnică.
– Bună, bunico! Ce mai faci? am intervenit și eu.
Privirea ei ageră m-a studiat, dar s-a încruntat numaidecât la vederea mea.
– Cine ești tu? Nu-mi aduc aminte toți nepoții!
Am zâmbit, mulțumită pentru că am trecut de la Kayla mâncătoarea de orice la Cine ești tu? Preferam să mă ignore, decât să mă mai pună să mănânc mâncare proastă atunci când mă duc în vizită.
– Sunt eu! Kayla!
– Te-ai apucat de cusut și te-ai înțepat cu acul, de te-ai dezumflat atât? mi s-a adresat încruntată.
Am dat negativ din cap, așteptând furtuna.
– Eh, cine are nevoie de tine, când îl am pe Cow? El mănâncă orice și nu este atât de rahitic, precum ești tu, tonul ei a arătat dezamăgirea.
– Muuu! a răspuns Cow apreciativ.
Am socotit că mai inteligent ar fi să tac.
Ivy a socotit că și ea ar trebui să facă la fel, înainte să fie întrebată încă o dată de ce s-a despărțit de Xander.
Apelul n-a mai durat mult, iar noi ne-am continuat viața ca și până acum.
A doua zi la liceu am așteptat o reîntâlnire cu Sony. Însă nici de data aceasta nu s-a prezentat la ore. Începeam să-mi fac griji. Dacă s-a transferat din cauza umilinței primite? Și cum avea planul meu de răzbunare să funcționeze de la distanță? Pentru că nu, nu eram încă pe picior de egalitate. Ca să fim chit, era nevoie de mult mai multe.
Mă aflam în ora de franceză atunci când îmi puneam planurile de răzbunare la cale și o făceam mai mult pentru că nu mă interesa nici ora, dar nici nu voiam să-l urmăresc orișicum pe Xander cu privirea. Mă enerva prea mult situația în care mă aflam.
Și cu cât mă holbam la posteriorul lui lucrat, cât timp se întorcea să scrie la tablă, cu atât mi se răstălmăcea stomacul mai repede.
Așadar, n-am considerat o crimă să nu fiu atentă la el. Până când mi s-a adresat, întrerupându-mi planurile, cu vocea aceea perfectă și îmbufnată.
– Wallington, ești atentă?
M-am încruntat imediat, amintindu-mi de ultima noastră interacțiune. Nu că acum tonul vocii sale era mai adecvat. Aveam impresia că iar era pus pe harță, dar de data asta aveam și audiență.
Îmi venea să-i replic ceva și să-i spun că nu avea niciun drept să o sune pe Ivy și să mă dea în gât! Îmi venea să-i reamintesc că el a stabilit regula cu suntem doar doi străini! Însă nu se putea. Și de aceea, frustrarea mea se afla la cote mari și dorința mea de a-i declara război era mai aprigă decât niciodată.
– Sunt atentă, am răspuns arogantă. Doar că nu la dumneavoastră.
Nici nu știam de ce făceam pe impertinenta în fața clasei, pentru că stârneam controverse cu acest comportament care nu mă reprezenta. Cu toate că aș fi putut să mint că m-am transformat într-o rebelă de pomină de la dispariția Kaytzillei, mulți aveau să intre la bănuieli de ce îi vorbesc așa.
Și știam că cu cât îl călcam pe coadă, cu atât aveam de suferit. Însă mă enerva faptul că a trecut de la a fi bărbatul acesta pe care îl admiram pentru sfaturile frumoase pe care mi le dădea, în a avea mai multă încredere de mine, la îmbufnatul acesta care credea că dacă avea autoritate, rezolva totul.
– Așa deci, a intrat în jocul meu. Ai alte preocupări?
Și-a arcuit sprâncenele și m-a privit glacial, ceea ce eu am perceput ca pe o provocare la un joc doar de noi știut. Oricum ceilalți se amuzau copios pe baza interacțiunilor noastre.
– Da.
– Și anume?
– Băieții. Mă gândeam solemn cu ce băiat din clasă să ies prima dată, am mințit, iar clasa a început să râdă zgomotos la impertinența mea.
Xander m-a privit cu dispreț, ca și când aș fi fost un copil imatur. D-apoi, asta eram. Chiar el a zis-o serile trecute! Nu puteam avea așteptări din partea mea. Eram încă o adolescentă.
– Ai multe opțiuni, nu-i așa? a continuat să mă întrebe cu zeflemea în glas.
– Sunteți o persoană foarte curioasă, l-am provocat și mai tare, urmând să zic cea mai mare prostie spusă vreodată unui profesor. De ce? Vreți să fiți una dintre opțiuni?
Am rostit, cât timp obrajii mei au căpătat o culoare roșiatică. Gura lui Xander s-a deschis preț de o clipă, iar clasa a încetat să mai râdă, șocată că astfel de cuvinte mi-au părăsit gura. L-am văzut încordându-se, parcă nu mă recunoștea. Nu se așteptase să-l provoc așa. Nu se așteptase să-i zic ceva de genul.
Nu m-am dat niciodată la el! Dumnezeule, a fost unchiul meu!
Îmi venea să intru în pământ de rușine, la scurta realizare că poate... poate... am întrecut măsura.
S-a îndepărtat de catedră și a venit mai aproape de mine. Apoi și-a proptit brațele de pupitrul meu și mi s-a adresat pe un ton înfricoșător:
– Scuză-mă? Poți repeta ce ai zis?
Voia să mă intimideze. Voia să mă intimideze rău! Dar eu eram așa pornită pe el, încât nu aveam să dau înapoi.
– Aveți probleme cu auzul? l-am întrebat și mai impertinentă.
Iar chipul i-a devenit chiar mai rece, chiar mai glacial. Mă întrebam dacă avea să cedeze în fața mea sau va continua războiul dintre noi. Răspunsul aveam să-l aflu imediat, din păcate.
– La ultima verificare, sunt profesorul vostru de franceză. Am un anumit grad de autoritate și categoric nu permit elevilor impertinenți să-mi vorbească în modul acesta. Wallington, a continuat. Astăzi vei primi detenție, împreună cu toți ceilalți elevi problematici, la finalizarea orelor. Nu, numai atât. Ai două puncte minus la testul pentru trecerea orei de franceză, așadar, există o șansă să-l mai pici încă o dată și să-ți fie afectată admiterea la facultate. Și categoric nu pleci din clasă până nu uzi toate plantele.
– Dar...
Am încercat să spun, dar am rămas cu vorba în gură.
– Să zici mulțumesc pentru că nu îți dau o pedeapsă mai grea și nu te dau pe mâna directorului. Poate așa vei învăța să mă tratezi pe mine și pe ora mea cu respect.
S-a îndepărtat apoi de mine, lăsându-mă șocată. Era pachet de nervi, însă s-a întors la predat, iar colegii noștri tăceau mâlc de teamă să nu fie luați în vizor de către el. Nu mai părea profesorul de treabă, cu care puteai glumi. Nu. Acum era al naibii de înfricoșător.
Ce naiba am făcut? Și ce a fost în capul meu atunci când am ales să-l supăr? Acum, cu cele două puncte în minus la test, îmi trebuia un zece curat ca să pot promova materia. Iar eu de abia știam cum să număr până la zece și cum să mă prezint.
La naiba! Eram terminată!
Și ceva îmi spunea că tocmai ce s-a terminat și orice urmă de respect dintre mine și el.
Pentru că după ziua de astăzi, nu avea să mă mai ierte vreodată!
Bunăăă, am postat și astăzi. Deși am trișat și acest capitol a fost format în mare doar de fragmente reciclate din versiunea veche (o să tot aveți altfel de îmbinări), dar pentru detenție o să rescriu interacțiunea dintre ei și o să o fac mai demnă de versiunea nouă. Plus că urmează faza cu centura. Dacă citiți pentru prima dată, ignorați aceste cuvinte.
Am primit întrebarea pe privat, câte capitole are versiunea nouă care echivalează până unde a fost postată versiunea veche? La versiunea veche sfârșitul primei părți a fost în capitolul 23. La versiunea nouă prima parte (sau prima jumătate) se întinde până la capitolul 30. Deci de aceea tot spun că o să fie o carte chiar mai groasă decât inițial.
Însă nu-mi fac griji. Mă mișc repede cu ea și mă ajută să am deja o fundație construită. Așadar, o să ne petrecem următoarele luni (2-3) împreună pe aici. Din nou vreau să vă mulțumesc pentru activitate, pentru voturi și comentarii. Sunteți o minune cei care nu plecați până să nu-mi arătați o formă de susținere! Mă ajută enorm cu motivația.
Și dacă nu ați lăsat până acum măcar un vot, acum este momentul să o faceți. Cu cât cartea se bucură de mai multă vizibilitate, cu atât eu sunt mai pusă pe treabă.
Mâine mă pun iar pe scris. Nu știu dacă mai postez și mâine, dar poimâine sigur o fac.