- Mai avem mult?
- Suntem pe ultima sută de metri.
- Spui asta de jumătate de zi!
- Da, păi și tu întrebi din cinci în cinci minute...
- Pare că mergem de-o veșnicie!
- Numai de azi dimineață, iubire.
- Oooooooooof!
Mă foiesc agitată pe banchetă, privind pe fereastra trăsurii. Care-i bucuria vacanței de primăvară dacă jumătate din ea o pierzi călătorind prin Kadara?
- Ești sigur că tata și mama sunt acolo?
- Mda. Și nu numai ei, ci și unchiul Emett și regele, și... toată lumea. E ziua de naștere a bunicului.
- Oh!
Mă cam neliniștește gândul că toată familia lui Aldrich e strânsă în același loc... dar trebuia să se-ntâmple și asta o dată și-o dată.
- Uite! După ce trecem de pod...
Aldrich își lipește degetul de fereastră, indicându-mi casele din cărămidă roșie care se înșiră de-a lungul râului.
- Acolo stă Viktor, lângă stânci. Dincolo stăm noi, în Prisacă...
- De ce în "Prisacă"?
- Pentru că tata are o mulțime de albine.
- Oo!
Numai lucruri uimitoare aflu astăzi.
- Iar acolo... vezi căsuța aia de pe deal, de lângă pădure?
- Mda.
- E a mea.
- CE?!
- E casa mea.
Mă întorc spre el atât de brusc încât aproape că zbor de pe banchetă.
- Aldrich DeSilva, vrei să-mi spui că ai propria ta casă???
- Bine-nțeles! Ce crezi că am făcut până la douăzeci de ani?
Amuțesc cu privirea pe acoperișul de ardezie care se vede în apropierea pădurii.
- Casa ta, repet fără vlagă.
- Se numește Vizuina.
Încep să râd atât de tare încât începe să mă doară stomacul.
- Asta a fost bună. Chiar credeam...
Mă uit la fața lui serioasă.
- Glumești, nu?
- De ce să glumesc, Poppy?
- Ți-ai denumit casa Vizuina?!
- Mi s-a părut drăguț.
- Zei, Aldrich, numai ție ți s-ar părea drăguț așa ceva! Bine că nu i-ai pus numele Țarcul!
El zâmbește fugar.
- Am o haită de lupi acolo, iubire. Vizuina părea un nume potrivit.
- Grozav! Adu-mi aminte să stau departe de casa ta.
- A, nu se poate! Chiar vreau să te duc acolo. Până la urmă tu o să locuiești în ea.
- Hmmmm.
Privesc pe fereastră casele care se văd tot mai bine pe măsură ce coborâm podul spre Valea Arinilor.
- Deci te-ai gândit la propunerea mea?
- Mda. Totuși, ceva îmi spune că Scott Grimaldi n-ar fi de-acord să ne căsătorim atât de repede.
- Nu trebuie să fie de-acord tata.
- Te-ai gândit că mi-ar putea trage un glonț în cap în ziua nunții?
- Ferească zeii, Aldrich! Nici măcar tata nu-i chiar atât de obsedat. Și oricum, mă gândesc că am putea să ne căsătorim fără el.
- Cee?!
- Păi ai spus că în Kadara actul juridic necesită doar doi martori. Îi punem martori pe Abby și pe Lacoste.
Aldrich se holbează la mine tot mai uluit.
- Domnișoară Grimaldi, sugerezi cumva să ne căsătorim în secret numai cu doi martori?! Ce s-a întâmplat cu Poppy cea cuminte?
- Putem face nunta oficială în Egarthia, după ce terminăm anul doi. Dar semnăm actul juridic mai repede...
El izbucnește în râs, prinzându-mă în brațe.
- Poppy, pe zi ce trece mă șochezi tot mai tare! Ce idei îți mai trec prin capul ăsta frumos? Nu vrei să ai o nuntă adevărată, cu rochie, cu...
- O, ba da, nunta din Egarthia! Dar aici mi-ar plăcea să ne căsătorim în uniformele de recruți. Până la urmă, Detașamentul Cinci ne-a adus împreună.
El clatină din cap sincer uluit.
- Poppy, Poppy!
Chiar vreau să mă căsătoresc în uniformă. Da, vreau să fiu și mireasă, dar cred că mi s-ar potrivi semnarea actului oficial ca recrut.
Și cred că varianta cu o nuntă împărțită în două e cea mai bună pentru noi, dat fiind faptul că mai avem un an de Instrucție. Trebuie doar să găsesc momentul în care să-l copleșesc pe Aldrich cu puterea mea de convingere.
Uneori principiile lui de soldat ajung să ne încurce fericirea, și am de gând să rezolv chestia asta.
Trăsura se oprește cu un hurducăit tocmai când mă pregătesc să-i înșir o listă foarte lungă cu argumente pentru care ideea mea e una strălucită.
-Ah, în sfârșit!
Aldrich deschide ușa și coboară să plătească drumul, în timp ce eu târăsc valiza de lemn pe podeaua trăsurii încercând s-o scot.
- Gata! Dă-mi mie valiza, iubire.
- Mulțumesc.
Mă ridic pe vârfuri ca să-l sărut, tocmai când ceva pocnește brusc pe lângă capul nostru, și băiatul cu trăsura țipă înspăimântat.
Un glonț trece atât de aproape de Aldrich încât îi julește pielea de pe obraz.
- Zeilor mari, Aldrich!!
El își pipăie fața cu un oftat, și privește undeva deasupra tufișurilor înverzite.
- Că vorbeam de tați nebuni...
Îi urmăresc privirea și câteva clipe mai târziu am șocul să-mi zăresc propriul părinte ieșind dintre tufișuri cu un pistol în mână.
Groaza mă face să iau foc de nervi.
- Tu ești întreg la cap?! L-ai împușcat pe Aldich!!
Tata se apropie agale cu un zâmbet răutăcios pe față.
- Salutare, Poppy.
- L-ai împușcat pe iubitul meu!
- Doar am tras asupra lui. Dacă voiam să-l împușc era deja mort.
- Mulțumesc de încurajare! spune Aldrich zâmbind.
Tata se oprește la câțiva pași de noi, făcându-i un semn din cap.
- Șterge-o, băiete! Am ceva de vorbit cu fiică-mea.
Aldrich oftează din nou privindu-mă peste umăr, și se îndreaptă cu valizele noastre spre casa din Prisacă.
- Pot să știu și eu de ce "ai tras asupra lui"? întreb furioasă. Nu-i destul că taică-său încearcă să-l omoare tot timpul, acum mai încerci și tu?!
- Mi s-a părut că voia să te sărute. Și i-am interzis clar acest lucru.
Mă zgâiesc la el șocată. E incredibil cât de nebuni sunt ambii noștri tați!
- Doar nu vorbești serios! Am optsprezece ani!
- Poppy, cât timp ești pe numele meu băiatul ăla o să păstreze distanța.
- Doar ne sărutam! mă răstesc la el. Nu ne...
- Te sfătuiesc să nu termini propoziția!
- Bine!
O iau pe urmele lui Aldrich furioasă, și tata mă urmează foarte calm.
- Așa. Acum, sper că n-ai uitat vechiul nostru joc. Am nevoie de un cuvânt.
- Ce?
- Un cuvânt, Poppy. Îți amintești? Forță, influență... care mai era?
Îmi vine să urlu din toți rărunchii.
Tatăl meu tocmai a tras în Aldrich și acum are chef să ne jucăm jocuri.
- Un cuvânt, repetă el răspicat.
- O să-ți spun mai multe: îl iubesc pe Aldrich. Îi datorez viața de mult prea multe ori, și nu-ți permit să te atingi vreodată de el. Dacă văd o singură zgârietură pe corpul lui o să fugim amândoi atât de departe încât nici măcar tu n-o să ne mai găsești.
Tata izbucnește în râs, scoțându-mă din sărite.
- Măi, măi, tabăra aia și-a pus amprenta asupra ta! Ce-i atât de grozav la băiatul ăsta? L-am văzut în pielea goală și mai sunt zeci ca el.
Gândul ăsta e atât de ridicol încât mă face să râd.
- Stai până îl văd și eu în pielea goală, ca să-mi dau cu părerea.
- O să mai treacă vreo douăzeci de ani pân-atunci, Poppy!
- Tată, vreau să mă mărit cu el.
Tata se împiedică brusc de un ciot din iarbă.
- Poftim?!
- Vreau să mă mărit cu el!
- Nu.
- Nu era o întrebare.
- Pop, ai doar optsprezece ani! Mama ta s-a căsătorit la douăzeci și șase.
- Nu te-ai fi însurat cu ea mai repede dacă ar fi vrut?
- Ba da, dar...
- Atunci pe mine de ce nu mă lași?
Tata clatină din cap îndurerat.
- Credeam că ne-am înțeles să îmbătrânim toți trei în Tamala.
- Nu. Eu o să îmbătrânesc pe-aici împreună cu Aldrich.
- Poppy, îmi rupi inima! Am doar o singură fată...
- Mai fă una! Domnul General văd că... se ține bine.
- Crede-mă, îmi dau toate silințele. Întreab-o pe maică-ta...
- Zei, tată!! Oprește-te!
Ne îndreptăm spre casă și o siluetă în rochie roșie apare în poartă, făcându-mă să uit cu totul de tata. O iau la goană gâfâind.
- MAMA!
- Poppy!
Mama miroase ca întotdeauna a trandafiri și a acasă. O îmbrățișez strâns, în timp ce o voce plictisită răsare lângă piciorul meu.
- Scârbos! Atâta emoție îmi face greață...
Mă uit peste umărul mamei la fratele meu de zece ani. E mai înalt cu un cap decât anul trecut.
- Salut, Markus!
- Nu cumva să mă îmbrățișezi! Mă faci de minune la oamenii ăștia...
Mama începe să râdă netezindu-mi părul.
- Markus și Jasper au ajuns la concluzia că îmbrățișările sunt scârboase și inutile.
- A, Jasper!
Cred că fetele meu tocmai și-a găsit geamănul din altă mamă.
Mama mă ia de braț cu un zâmbet blând spre chip.
- Așadar, Aldrich, spune ea încet.
- Da.
- Întotdeauna mi-a plăcut băiatul ăsta, Poppy.
- Bine! Pentru că tata a tras în el când am ajuns. Îți vine să crezi?
Zâmbetul mamei se lățește.
- Dă-i puțin timp. Scott încă se agață de ideea că nu vei găsi niciodată un băiat care să te merite.
- L-am găsit deja. Și dacă e vorba de meritat, cred că eu sunt cea care nu-l merită.
🌑
Se pare că familia DeSilva e chiar mai mare decât credeam.
Viktor Lacoste are două surori gemene și încă una mai mică.
- Nu te mira că sunt dereglat, Grimaldi. Am crescut numai între fete! îmi spune resemnat la masa de cină.
Domnul General Emett e aici doar cu fata de la Vulpi, cu Ava. Se pare că soția lui e însăși regina Maleziei. Eu de ce n-am știut toate astea?!
Dar bomba cea mai mare e al treilea. Stați să vedeți! Există AL TREILEA individ care seamănă cu ceilalți doi și este regele Kadarei!
Mă simt cu totul și cu totul buimăcită de informațiile astea.
- El e Jacks, mă informează "unchiul Emett" care stă la masă vizavi de mine. El rezolvă orice ilegalitate. Dacă vrei un permis de trece fals sau ceva de genul ăsta, abordează-l cu încredere. Îți poate emite orice act prin Ordin de Coroană.
- Mulțumesc, dar n-am de gând să fac ilegalități.
- Ce fată cuminte ai, Scott!
- Ce pot să spun? Sunt un părinte excelent...
- Un părinte excelent care a tras în copilul meu! se răstește doamna DeSilva indignată. Dacă mai faci așa ceva îți scot măruntaiele și i le dau lui Iske!
Aldrich începe să râdă făcându-mi cu ochiul.
- Ți-am spus că mama e o ființă cel puțin la fel de periculoasă ca tine!
- Ivy, poți să aduci friptura? Mulțumesc, scumpo!
Ah, să nu uit de Ivy.
O știam de la Vulturi, dar n-aveam idee că Ivonne Darlington e rudă cu Aldrich.
Fata asta e pur și simplu ireală.
N-am văzut în toată viața mea o fată cu ochi de culoarea cobaltului stins. Și ochii mei sunt albaștri, dar fata asta- Ivy Darlington- are niște ochi de-a dreptul hipnotici. Nu știu cum arată maică-sa, pentru că a rămas în Capitală, dar probabil e cea mai frumoasă femeie din Kadara. Nu mă mir că regele Jackson are opt copii...
- Vrei să vii cu mine la Vizuină? mă întreabă Aldrich după desert. Într-un ceas suntem înapoi.
- Pardon, amice! se răstește tata de pe canapeaua din bucătărie. Vrei cumva să ieși cu fiica mea pe întuneric?
Aldrich ridică din sprâncene surprins.
- Voiam doar să-i arăt casa, domnule.
- Singuri la ora asta?
- Scott, e doar opt! intervine doamna DeSilva exasperată. Ce nu-i în regulă cu tine?
- Nu. Poppy nu pleacă cu nimeni la ora opt ca să vadă case. Are timp destul mâine.
Mă uit la tata simțind că-mi pleznește capul.
- Tată, tu auzi ce spui?!
Ah, tocmai acum s-a dus mama în vizită la familia Lacoste! Mama l-ar fi pus pe tata cu botul pe labe.
Dar toată lumea a plecat dincolo, la domnul Arthur DeSilva, și am rămas doar o mână de oameni, printre care tații noștri, mama lui Aldrich care se deplasează greu cu sarcina ei, și Ivy cu Ava care strâng masa.
- Poppy, cât timp ești pe numele meu faci cum spun eu, da?
Aldrich oftează uitându-se la tatăl lui, care aranjează piese de șah pe o tablă.
- Ai ceva de spus, domnule General?
El ridică din umeri zâmbind ușor.
- Ce să-ți spun, Aldich? Fata nu-i pe numele tău.
- Nu sunteți normali nici unul, îi informează doamna DeSilva îngrozită. Sunteți niște tați groaznici!
- Vorbește doamna care și-a lăsat copilul să bea lapte de la lupoaică! glumește Khalid DeSilva, primind un prosop peste față.
- Și care-i problema? Laptele de lupoaică e sănătos și are proprietăți. Uită-te la el ce zdravăn s-a făcut!
- Putem să vorbim despre altceva? întreabă Aldrich înroșindu-se.
Încep să mă înveselesc când îl văd atât de rușinos.
- Apropo de asta, când pot s-o cunosc pe faimoasa ta Iske?
- E la Vizuină, îmi păzește casa.
- Ah, da. Iar noi n-avem voie să ieșim, îmi amintesc pleoștită.
Aldrich își mută fotoliul mai aproape de al meu și mă prinde discret de mână.
- Bună!
- Bună.
- Eu sunt Aldrich DeSilva.
- Eu sunt Penelope Grimaldi.
- Ai un păr drăguț. Pot să-l ating?
- Dacă spuneai că am un păr drăguț te-aș fi lăsat. Dar ai spus că am un păr ciudat.
- Poppy, nu sunt genul care să exceleze la vorbe, cred că ți-ai dat seama de asta. Tu ești aia cu vocabularul simandicos.
- Eu?! L-ai auzit pe tatăl tău cum vorbește? Incompetența și incapacitatea ta de a-ți exercita prerogativele funcției... etc etc!
Izbucnim amândoi în râs, și tata se întoarce puțin iritat.
- Vă simțiți bine acolo, nas în nas?
- Grozav, tată!
Aldrich oftează lipindu-și buzele de dosul mâinii mele.
- Îmi doresc să fim căsătoriți deja, Poppy.
- Și eu, Aldrich. Și eu.