- Atenție, Lupii de Noapte! Ne mutăm la Stagiul Cinci. Veți relua Rezistența când revine Ildris, ca să nu fie încurcături.
Simplul fapt că dacă vine Ildris s-a transformat în când vine Ildris e o mare ușurare pentru mine.
Doamna Correy a spus că arsurile lui încep să se vindece, deși nu poate fi vizitat încă. Greutatea bârnei pe care a oprit-o cu propriul corp i-a afectat coloana și mai durează până la recuperare.
Dar chiar și așa, Ildris e în viață... și va trăi.
- Așadar, Arme albe. Începem cu ceva ușor... otrăvuri. Ați citit cartea despre otrăvuri?
- Daaa, murmurăm toți cu jumătate de gură.
Sunt destul de sigură că n-a citit-o decât Boggins. Între reconstruirea țarcurilor și instalarea domnului General am avut o săptămână liberă în care să facem "autodocumentare" pentru Stagiul Cinci.
Eu personal am petrecut săptămâna având grijă de Aldrich și gătind pentru el foarte des, ceea ce l-a făcut să declare că vrea să sară de pe Pod săptămânal.
Nicio grijă, am făcut și autodocumentare, numai că obiectul meu de studiu a fost corpul liderului de detașament. Și pot să confirm că a fost genul de documentare pe care n-o uiți niciodată.
- Foarte bine. Dacă ați citit, înseamnă că știți cel puțin teoretic cum miros otrăvurile și cum pot fi depistate.
- Absolut!! îl asigură Lacoste cu elan.
- Perfect. Înainte să începem lecția propriu-zisă vreau să vă anunț că de astăzi e rândul Detașamentului Cinci să facă de gardă noaptea. Așadar, diseară avem primele două perechi care intră la post: Abberney- Grimaldi în Turnul de Vest, DeSilva- Lacoste în Turnul de Est.
- Poftim?! întreabă Aldrich indignat. Până acum am mers tot timpul în ordine alfabetică!
- Am motive să cred că dacă mergeți în ordine alfabetică paza Taberei se duce de râpă, domnule DeSilva.
Lacoste îl sprijină pe Aldrich nemulțumit.
- Ildris tot timpul ne punea alfabetic...
- Lacoste, ți se pare că semăn cu Ildris?
Lacoste rânjește bine dispus.
- Mda... puțin așa, dintr-o parte...
- Ia poftește tu în față! Văd că ai mare chef de povești azi. Să începem cu tine!
- Ce să începem? întreabă Abberney neliniștită.
- Lecția! spune Generalul sec. Ochii la mine!
Ne foim în scaunele incomode.
Până acum n-am mai avut nicio lecție în Laboratoare și ne simțim foarte straniu să stăm din nou în bănci ca niște școlari.
Laboratoarele sunt pe domeniul Vulpilor, ele se ocupă cu invenții și amestecuri de substanțe, nu noi.
- Am aici două pahare, continuă Generalul scotocind prin sertare. Și două eprubete, dintre care una e cu otravă și cealaltă cu suc de portocale.
- Zei! murmură Aldrich de lângă mine.
- Ce-i? întreb alarmată.
- O să ne dea să bem...
Doar nu-i atât de nebun!
- Domnule Lacoste, te rog să miroși ambele pahare și să bei dintr-unul. Dacă ai citit cartea despre otrăvuri ar trebui s-o identifici după miros.
- Domnule General! protestează Abberney palidă. Doar nu vorbiți serios!
- Te temi pentru mine, Abby? întreabă Lacoste mulțumit. Ah, știam eu că în secret mă iubești!
- Treci la pupitru și lasă vorbăria!
Lacoste merge țanțoș în față, și tatăl lui Aldrich îi înmânează cele două pahare.
- Cât de mult trebuie să beau?
- Cel puțin o înghițitură. Dacă o scuipi, îți îndes tot paharul pe gât!
Zeilor mari!
Lacoste adulmecă paharele confuz.
- Amândouă miros a portocale.
- Știu.
- E, haide, unchiule! Dă-mi și mie un indiciu!
- Mda, o să-ți dau un indiciu. Unul dintre pahare conține Nucis vomicae, semințele unei plante toxice, care, după cum ți-ai dat seama... provoacă transpirație abundentă, febră și... vomă.
Lacoste oftează din toți rărunchii.
- Cât timp durează efectul? Am niște planuri pentru... diseară.
- Mă tem că prestația ta va trebui să mai aștepte. Efectele durează cam o zi.
- Off, tocmai când era să... în fine...
Adulmecă din nou paharele cu un aer pierdut.
- Asta este. O să dau cu banul.
- Lacoste, ai citit cartea despre otrăvuri?
- Ce? Ăă... mda, dar nu cred că am ajuns la capitolul cu... nucis vomicae asta.
- Asta-i în primul capitol.
- Am citit-o de la final. E mai palpitant așa.
- Dacă vrei putem încerca o otravă de la final. Pulvis Cantharid, spre exemplu. Pulbere de gândaci pisați. Efectele pe termen scurt sunt dureri de cap, halucinații și... impotență.
- A, nu nu nu! Să rămânem la nucis vomicae.
- Bun. Hotărăște-te!
Omul chiar vorbește serios!
Vreau să retrag tot ce am spus despre Ildris. Ildris era drăguț și blând ca un miel pe lângă Khalid DeSilva. Acest om, cu adevărat, nu este întreg la cap.
Lacoste ia unul dintre pahare, ridicând din umeri resemnat.
Îl privim înghițind, cu un fel de fascinație înspăimântată.
Nu se întâmplă nimic.
Lacoste ridică din sprâncene încântat.
- Măi să fie! Te pomenești că am nimerit-o! Am nimerit-o, dom' General?
- Da! spune el sec. Ai nimerit otrava, nătărăule!
- Cum? întreabă el vesel. Ah, ai vrut să ne sperii?! Pentru că mă simt foarte bine...
Khalid DeSilva oftează înfrânt.
- Du-te în bancă!
Lacoste plutește vesel spre locul lui, și respirăm ceva mai ușurați. Hai că nu-i chiar atât de rău cum vrea să pară.
- Bun! continuă Generalul, scotocind printre sticluțele cu diverse lichide ciudate. Să trecem mai departe, la... să zicem, la stricnină. Știe cineva ce e stricnina?
Boggins e singurul care ridică mâna.
- Stricnina, brucina și vaprina fac parte din categoria substanțelor toxice care în cantități mici pot fi folosite ca medicament, iar în cantități mari pot avea urmări fatale. Mirosul iute al stricninei...
- Destul! Stricnina are culoare verde. Prin urmare, o vom proba într-un suc de...
- Lacoste! exclamă Minelli brusc. Zeilor mari, Lacoste!
Ne întoarcem tocmai când se aude o bufnitură și Lacoste cade de pe scaun ținându-se cu mâinile de stomac.
- Viktor! spune și Aldich alarmat. Te simți bine??
Lacoste e roșu și transpirat, iar răsuflarea i se aude tot mai greoi.
- Niciodată n-am fost mai bine... aaahhh...
Domnul General zâmbește răutăcios.
- Harrison, scoate-l pe colegul tău afară înainte să vomite pe covoarele din Laborator. Mulțumesc!
Harrison îl târăște pe Lacoste care se ține de stomac și înjură în toate limbile, ceea ce ne bagă din nou în panică. O să facem cu inima la cursurile lui Khalid DeSilva!
- Cum ziceam, îl probăm în suc de kiwi, reia tatăl lui Aldrich. Am aici două pahare... ia să văd, o domnișoară de data asta...
Îl strâng instinctiv pe Aldrich de mână, chiar dinainte să-mi aud numele.
- Grimaldi!
Sar în picioare ca un arc.
- Ai citit despre otrăvuri, nu-i așa?
Hotărăsc pe loc să aleg metoda cea mai rușinoasă și mai sănătoasă: adevărul.
- Nu, domnule General.
- Nu? repetă el amenințător. Pot să știu și eu de ce nu?
- Păi... am... ăă...
Am fost distrasă de gura incredibilă a fiului dumneavoastră.
Lângă mine Aldrich se ridică în picioare speriindu-mă de moarte.
- Am reținut-o eu, domnule General. Voia să citească, dar i-am distras atenția.
- Aldrich! murmur agitată.
- Aha! Atunci poftește în față, recrut! Grimaldi, stai jos.
- Asta-i o aberație! Nu m-a distras... adică, da, ne-am distras reciproc, dar nu înseamnă că...
- Stai jos!
Cuvintele lui mă împing în scaun ca o mână nevăzută.
Aldrich iese dintre bănci, oprindu-se lângă tatăl său la pupitru.
O să-l omoare.
N-am întâlnit în viața mea un om care să încerce zi de zi să-și omoare fiul. Khalid DeSilva ar trebui să fie într-o închisoare, nu în Tabăra din Kazdin.
- Stricnină, puiule! repetă el încântat. Provoacă spasme, palpitații și crampe musculare. Și impotență, să nu uit.
Aldrich începe să râdă.
- N-aveam nimic în plan pe partea asta momentan... dar e bine de știut. Provoacă impotență permanentă sau...
- Provizorie.
- Aha. Bun!
Ia ambele pahare și le ridică în raza slabă de lumină care pătrunde prin ferestrele din subsol.
- Crezi că poți să-ți dai seama după ochi? îl tachinează Generalul. Ai ochi supranaturali, recrut?
- Poate.
Le adulmecă apoi pe rând, în mod repetat.
- Ai de gând să bei din vreun pahar?
- Imediat.
Le ridică din nou la lumină, apoi le mai miroase o dată. Khalid DeSilva își pierde răbdarea.
- Aldrich, dă-i bice odată! Bea dintr-un pahar!
- O să beau din oricare dacă bei și tu din celălalt.
Ochii tatălui său capătă o sclipire de interes.
- De ce?
- Pentru că amândouă conțin stricnină!
- Ei, minune! Nu ești complet idiot, chiar dacă așa arăți.
- Mulțumesc. Mi s-a spus că semăn cu tatăl meu.
- Treci la loc, măgarule! Iar restul puneți mâna și studiați ce vă dau de citit, că altfel umplu Infirmeria cu voi săptămâna asta!
🌑
Scările din Turnul de Vest par interminabile atunci când nu urci condus de furie.
Sau poate sunt de vină antrenamentele intense și somnul de după-amiază pe care l-am pierdut citind cartea despee otrăvuri.
Nu-mi permit să dorm când avem un dement la conducerea detașamentului. Azi am scăpat, dar îmi vine iarăși rândul, și am impresia că domnul DeSilva abia așteaptă să mă omoare.
- Vai, Grim, simt că pic de somn! îmi spune Abby gâfâind, tocmai când ajungem sus.
- Mie-mi spui?!
- Stai să aprindem lămpile. Turnurile trebuie să fie luminate puternic.
- Nu-mi vine să cred că toată lumea doarme și noi înghețăm aici în turn!
- Las' că fac focul imediat... nu toată lumea doarme, Grim. Să nu uităm că iubitul tău are aceeași soartă în turnul de dincolo.
- Mda...
Mă uit pe fereastră cu un oftat.
La capătul celălalt al taberei se zărește un alt turn bine luminat. Dacă aș putea măcar să-l văd...
- N-avem un ochean? o întreb pe Abby subit.
- Oho! Avem toate categoriile de scule, Grimaldi. Cei care sunt de gardă trebuie să vadă mult în jur.
- A, grozav!
Dau fuga la biroul plin cu unelte și caut un ochean cât mai zdravăn, în timp ce Abberney aprinde focul în șemineul de piatră.
- Cred că ochenele sunt pentru a ne asigura că nu există pericole, Grimaldi!
- Asta fac și eu! Mă asigur că nu sunt pericole în partea de Est.
Ridic la ochi instrumentul greoi și îmi ia o vreme până când reușesc să reglez lentilele, dar în cele din urmă am o viziune destul de bună asupra ferestrei din celălalt turn.
- Aha! Îl văd pe Lacoste! o anunț pe Abby încântată.
- Ce face? Arată în regulă? Boggs a spus că și-a petrecut ziua vomitând.
- Hmm. Pare în regulă. Mănâncă ceva. Unde-o fi Aldrich?
Abby vine lângă mine și-mi ia ocheanul, țintind spre aceeași fereastră.
- Ah, ce-aș mânca și eu! Crezi că sunt plăcinte? Cum au reușit să ia mâncare în turn? N-avem voie să mâncăm în timpul gărzii!
- Dacă a vomitat toată ziua bănuiesc că pentru el se poate face o excepție. Îl vezi pe Aldrich?
- Nu. Nu-i pe-acolo.
Încep să mă neliniștesc.
- Crezi că i s-a întâmplat ceva rău?
- Adică mai rău decât de-obicei? întreabă Abby râzând. Mai rău decât să sară de pe pod, să fie otrăvit... nu, nu cred.
- Zei, Abby, Generalul DeSilva o să ne omoare pe toți până la finalul anului!
Abberney chicotește încântată.
- Îl ador pe omul ăla. Arată trăznet la vârsta lui. Și frate-său, celălalt general... și regele! Nu știu ce-i cu familia asta, parcă sunt tot mai sexy pe măsură ce îmbătrânesc.
- Cândva voiam să mă mărit cu el, spun oftând. Îți vine să crezi?
- Bine-nțeles! Eu m-aș mărita și acum...
- Cu cine voiai să te măriți, recrut?
Vocea binecunoscută de pe scări mă face să las baltă totul și s-o iau la goană spre ușă.
- Aldrich!! Ce faci aici?
- Cu cine voiai să te măriți? repetă el amenințător, intrând în turn. Pe cine trebuie să omor?
- Pe taică-tău! îl informează Abby amuzată. Oricum joaca cu moartea pare sportul vostru preferat!
Sar în brațele lui ca o pisică, și el mă ridică de șolduri.
- Ce faci aici, Aldrich?
- Am venit să propun un schimb care ne va face pe toți patru fericiți.
- Care toți patru? protestează Abberney. Eu ce câștig dacă merg dincolo?
- Păi... Viktor are plăcinte calzi cu brânză și...
- Te-am pupat, Grimaldi! exclamă ea, lăsând ocheanul deoparte. Să aveți o seară frumoasă!
- Abby, nu cred că avem voie...
Abberney e deja pe scări, pierzând restul frazei mele.
Aldrich zâmbește proptindu-se de perete.
- Mi-a fost dor de tine, Poppy.
- Și mie.
Îmi trec o mână prin părul lui dezordonat, iar cu cealaltă îi ridic bărbia spre mine.
El flutură din genele lungi cu un aer inocent.
- Vrei să-mi faci ceva, Grimaldi?
- Mda.
- Tatăl tău a spus să nu...
Îmi cobor gura peste a lui, făcându-l să tacă. El scoate un mârâit prinzându-mi buza de jos cu dinții, și vârful limbii lui îmi tachinează interiorul obrazului.
E atât de delicios și de cald, iar parfumul lui mă amețește ca un drog.
Avem prea puțin timp pentru noi în tabăra asta. Abia aștept vacanța de primăvară și niște zile mai libere...
- Ce spuneai c-a zis tata? murmur retrăgându-mă puțin.
El mă trage mai aproape suspinând.
- Nu-mi amintesc.
Al doilea sărut se prelungește la nesfârșit luându-mi răsuflarea. Corpul meu începe să pulseze ritmic și umed, pe măsură ce limba lui îmi invadează toate simțurile.
Îl doresc atât de mult în fiecare zi încât uneori am impresia că o să explodez de nerăbdare. Dar iubitul meu are principii, ce să vezi...
- Poppy! șoptește în părul meu. Poppy, vreau să fii perechea mea.
Îmi scapă un oftat lung de frustrare.
- Știu! Și eu vreau, dar tatăl tău pare hotărât să...
- Nu, nu asta.
Mă îndepărtează puțin, privindu-mă adânc în ochi.
- Vreau să fii perechea mea.
Îmi simt inima ratând câteva bătăi.
- Mă ceri cumva în căsătorie?! întreb ascuțit.
El zâmbește cu buzele umede.
- Da, presupun că... da.
- Aldrich DeSilva!
- Nu acum! continuă el repede. Mai avem un an de Instrucție și... dar da, te cer în căsătorie. Vrei să fii perechea mea?
- Vrei să fii soția mea! Nu suntem lupi, știi?
- Nu? întreabă el rânjind.
Îl sărut din nou, până când mă dor buzele.
- Bine-nțeles că vreau, Aldrich! Mai ales că ți-ai propus să te împerechezi abia după nuntă. Doar nu crezi că aș rata experiența asta!
- A! Doar pentru asta vrei să te măriți cu mine?
- Da.
Râsul lui mi se împrăștie cald pe buze.
- Bine. Speram la ceva mai profund, dar e bine și atât.
- Ar trebui să ne căsătorim la vară.
El râde și mai tare.
- Zei! Chiar atât de bine arăt?
- Vorbesc serios, Aldrich!
- Mai avem un an de Instrucție, iubire. Și tabăra nu-i un loc pentru cupluri.
- Știu, dar... în anul doi primim misiuni externe. Putem cere să ne detașeze împreună și...
- Poppy, tu vorbești serios?
- Bine-nțeles!
El zâmbește mângându-mi părul.
- O să mă gândesc la asta. Dacă nu mor până la vară, evident... tata a spus că i-a invitat pe ai tăi în Kadara în vacanță.
- Oo!
- Mda. În două săptămâni dau ochi cu taică-tău, și de data asta presimt că n-o să scap foarte ieftin.
- Nicio grijă! Nu-l las să-ți facă nimic, promit.
El oftează în mod exagerat.
- Desigur. Tu mă aperi tot timpul, iubire. Oare ce mă făceam fără tine?