- Grim? Grim, știu că nu dormi.
Rămân nemișcată sub pătură, sperând că nu mi s-a modificat respirația.
- O să stau aici până vorbești cu mine, chiar dacă îmi pierd toată seara. N-ai idee cât răbdătoare pot să fiu.
Mă întorc pe cealaltă parte, dând pătura puțin mai jos.
- Ce vrei, Abberney?
- Vreau să vorbim.
- În caz că nu e clar, eu nu vreau să vorbesc.
- Știu.
Se ghemuiește lângă mine în patul îngust, ocupând fiecare centimetru liber cu picioarele ei lungi.
- Grimaldi.
- Trebuie să dorm. În seara asta mă antrenez cu Boggins.
- Gri-mal-di!
Închid ochii epuizată.
Aș vrea cu adevărat să dorm, dar știu că n-aș putea, și nu din cauza lui Abby. Mă bântuie Aldrich, adică lipsa lui. Pentru că a lipsit astăzi de la antrenamente, și Aldrich nu lipsește niciodată.
Ildris a spus că e bolnav, dar ieri era perfect în regulă. Știu că nu e bolnav. Știu. O face doar ca să mă pedepsească pe mine, și în punctul ăsta nici nu mai știu pentru ce mă pedepsește.
- Grim, nu mi-ai spus niciodată că l-ai sărutat pe DeSilva. Că v-ați sărutat. Și chiar de mai multe ori, nu?
- Abby, te rog!
Ea întinde mâna și îmi înlătură șuvițele lipite de frunte zâmbind.
- Ești necăjită că n-a fost la antrenamente?
Clipesc des, trimițând lacrimile înapoi.
- Nu a fost nicăieri. Nici în bibliotecă, nici în... nici măcar la Cantină. N-a mâncat nimic toată ziua!
- Zei, Grim, de-asta te smiorcăi sub pătură, pentru că DeSilva n-a fost să mănânce?
Îmi trag nasul amărâtă.
- Nu, eu... Abby, sunt îndrăgostită de el!
- Știu, asta nu-i...
- Știi? repet confuză.
Ea începe să râdă.
- Bine-nțeles că știu! Tot detașamentul știe, chiar și ăia din anul doi! Chiar atât de proști ne crezi?
- Poftim? Cum ar putea să știe toată lumea?? întreb îngrozită.
- Glumești? Cum ar putea să nu știe? Până și aiuritul de Boggins s-a prins de asta. Prima luptă corp la corp, când ai stat ca un mielușel în brațele lui. Demonstrația din țarcul lupilor, panica de la lecția despre garouri... o sută și o mie de momente!
- Ah, zeilor mari!
N-o să mai ies niciodată din Cazarmă, niciodată. Nu cred că pot să dau ochi cu detașamentul cinci acum că știu că toată lumea știe.
Abberney zâmbește îngăduitor.
- Mai știm și că Aldrich e nebun după tine, încă dinaintea ta probabil.
Simt că-mi dau lacrimile din nou.
- Ți se pare! Pentru că nu știi ce mi-a spus când am controlat kalele...
- Nu, nu știu ce ți-a spus, Grimaldi. Dar știu foarte bine ce-a făcut. Prima zi pe Platou, bătaia de la Butoi, gelozia lui evidentă, grija pentru siguranța ta... oho, aș putea scrie o carte!
- Nu cred că mă iubește, spun răgușit. N-a spus niciodată...
- A spus-o ieri în gura mare, o spune de luni întregi sub toate formele, și tu continui să fugi, Grimaldi!
- Abby, n-ai de unde să știi...
- Zei, Grim, știe toată lumea, și Vulpile, și Urșii, și... cum poți să fii atât de oarbă?
- Atunci de ce n-a venit la antrenamente? De ce nu vrea să mă vadă?
- Tu de ce nu mergi să-l vezi? Cât aveți de gând să mai lungiți povestea asta?
Îmi îndes fața în pernă simțind că începe să mă doară capul de la oboseală și de la plâns.
- Nu știu, Abby... nu știu nimic, vreau doar să dorm puțin. Mă antrenez cu Boggins la noapte. Poți să mă lași să dorm, te rog? Avem timp să vorbim și mâine.
Ea oftează, ridicându-se de lângă mine.
- În regulă. Dar să dormi! Ai plâns destul pentru o singură zi.
Am plâns destul pentru o singură viață, dacă ar fi să fac un calcul... dar, cum spun, am nevoie să dorm.
🌑
Când ajung în spatele țarcurilor Boggins e deja la datorie, împrăștiind crengi uscate pe jos, în jurul stâlpilor.
Nu știu cât e ceasul, probabil se apropie de miezul nopții, pentru că frigul se simte foarte aprig.
- Grim, credeam că nu mai vii!
- M-am scăpat adormită! spun în chip de scuză. Nici măcar n-am auzit când s-a dat stingerea. Vrei să te ajut?
- Nu, sunt gata. Ai chibrituri, da? Frânghie am adus eu. Cine începe primul?
Ridic din umeri zâmbind fără vlagă.
- Doamnele primele, nu?
Mă postez lângă stâlp, încrucișând mâinile la spate, și Boggins își scoate din buzunare bucățile de frânghie.
- Leagă-mă strâns! îi amintesc serioasă. Altfel ne antrenăm degeaba. Ildris nu se joacă cu chestiile astea.
- Nicio grijă, doamnă!
Îmi strânge încheieturile de stâlp, după care trece la picioare.
Mi-am promis să nu mă gândesc la nimic altceva în timpul exercițiului, și totuși mă trezesc întrebând înainte să-mi dau seama.
- Boggs, ce face Aldrich?
El se oprește o clipă din muncă, dregându-și glasul.
- E viu. A stat toată ziua în pat, dar bănuiesc că e viu.
- Deci chiar e bolnav?
- Nu. E doar foarte trist, așa cred. Nu sunt expert în chestiile astea, și nici el nu comunică prea des.
- Crezi că ar trebui...
- Să vorbești cu el? Categoric! N-ai stat ieri să-l asculți, și cred că asta l-a dărâmat complet. Părea pe cale să facă o mărturisire.
- O să vorbesc mâine cu el, murmur în noapte.
- Așa să faci. Bun! Legăturile sunt gata, mai trebuie să pun focul. Ești pregătită?
- Sigur!
Chibritul fâsâie pe bucata de catran, și Boggins se apleacă undeva la distanță, aprinzând o mână de paie uscate.
L-a pus mult mai departe decât ar face-o Ildris, ceea ce nu-i prea corect, dar bănuiesc că vrea să-mi dea mai mult timp la dispoziție.
Îmi pipăi legătura de la încheieturi, încercând să-mi dau seama ce metodă ar fi mai rapidă. Dacă buclele nodului sunt largi e mai ușor să le dezleg, dar dacă sunt foarte mici, sunt nevoită să aplic metoda lui Lacoste și să le tai frecându-le de marginea ascuțită a stâlpului.
Boggs a făcut buclele largi.
- Te descurci? întreabă aplecat deasupra mea.
- Îhî! Am timp. Focul e încă departe.
Prind capetele frânghiei cu degetele, încercând să-mi dau seama unde e nodul și de care parte trebuie să trag.
Un lucru pe care l-am învățat luna asta e că nu trebuie niciodată să te grăbești. La grabă poți trage de capătul greșit, nodul se strânge și mai tare, iar apoi chiar începe panica, pentru că focul ajunge foarte aproape.
Așa că sunt foarte calmă în timp ce "citesc" nodul de la spate cu buricele degetelor.
Pe deasupra, vântul bate din spatele nostru spre foc, așa că nu mai am plămânii sufocați de fum.
- Aproape! mă încurajează Boggins încântat. Ești aproape, Grimaldi!
Răsuflu greu în timp ce trag de frânghie milimetru cu milimetru. E îngrozitor de dificil să desfaci un nod cu vârfurile degetelor, mai ales dacă nu ai o îndemânare deosebită la așa ceva.
În cele din urmă îmi dezleg cu succes mâinile și Boggins mă aclamă încântat.
- Mai ai picioarele. Ușurel, Grim, este timp destul!
Mă las pe vine, căutând nodul de la glezne.
E uimitor cât de simplu pare totul când ai ceva mai mult timp la dispoziție și când Ildris nu așteaptă încruntat de partea celălaltă a focului.
Încep să manevrez capetele frânghiei și le înnod mai tare. Nu-i nimic, focul e încă departe.
O iau de la capăt, felicitându-mă că mi-am lăsat unghiile mai mari, pentru că asta e genul de muncă la care ai nevoie de unghii.
În câteva minute reușesc să dezleg nodul triplu, și mă ridic în picioare scuturându-mi mâinile mulțumită.
- O nimica toată! declară Boggins vesel. Nu văd la ceas, dar te-ai mișcat repede!
- Mă întreb cât...
O, zeilor mari, zeilor!
Îmi ia doar câteva clipe ca să înțeleg de ce am avut atâta timp, de ce focul e atât de departe.
- Boggins! țip la el înnebunită. Boggs, focul merge spre țarcuri!!
Boggins se întoarce speriat odată cu mine.
- C-cum?!?
- Vântul a suflat focul în partea cealaltă! îi strig cu groază. O să ajungă la țarcuri!
Îmi scot haina din goană, evaluând fulgerător situația.
Vântul împinge focul spre gardul de nuiele, și odată ce ajunge acolo lupii vor muri arși de vii, pentru că adăposturile se zăvorăsc noaptea.
Încep să lovesc flăcările cu haina mea groasă, pentru că în mod cert nu este timp să fugim după apă.
În timpul iernii flăcările se sting mai repede prin înăbușire, știu și eu atâta lucru.
Îmi trece vag prin minte că Ildris ne aștepta tot timpul de partea cealaltă a focului tocmai ca să se asigure că nu incendiază tabăra... Lucru la care noi nu ne-am gândit.
Haina din mâna mea miroase pregnant a păr ars, și flăcările înăbușite stârnesc un fum negru care-mi îneacă plămânii.
Simt scânteile sărind în jurul meu, arzându-mi fața.
Nu mai avem timp.
Nu facem fața amândoi, iar pe ferestrele luminate de foc se văd lupii care scurmă înnebuniți în ușa adăpostului, încercând să iasă.
- Fugi la Cazarmă! îi strig lui Boggins speriată. Adu băieții încoace cât de repede poți!
Boggins nu așteaptă de doua ori.
Începe să alerge spre celălalt capăt al taberei, în timp ce eu îmi șterg fruntea asudată fără să-mi dau seama că sunt plină de funingine.
Aerul miroase înecăcios și haina mea a ajuns o zdreanță găurită de flăcări. Am reușit să sting o parte- cu ce preț?- dar mai încolo focul urcă deja de gardul de nuiele, iar țarcul lupilor e presărat cu fân uscat.
O să incendiem haite întregi de lupi cenușii!
Mă dor brațele îngrozitor, îmi curg lacrimi pe față și nici măcar nu știu dacă plâng din cauza fumului sau se spaimă.
Arunc haina arsă pe pământ și dau fuga la tufișurile din spatele țarcului ca să rup o creangă stufoasă. Țepii ascuțiți îmi intră în palme sfâșiindu-mi pielea, însă durerea e insignifiantă.
Trebuie să ajung la lupi înaintea focului!!
Tot interiorul meu urlă să mă grăbesc, și panica îmi strânge pieptul până în punctul în care rămân fără aer și simt că mă înec.
- Poppy? POPPY!
Vocea lui Aldrich trece prin mine ca o suliță, spărgând în bucăți ultimele fărâme de rezistență.
Mă prăbușesc în genunchi cu picioarele tremurând, și hohotele de plâns îmi sugrumă vocea.
- Aldrich!
El apare ca o furtună prin fumul gros. Îl văd înainte ca el să mă vadă. Are cămașa descheiată și o bretea de la pantaloni îi atârnă neglijent, ca și cum a ieșit din Cazarmă în cea mai mare viteză.
- POPPY!
Mă ridic cu greutate tușind și scuipând, iar Aldrich mă întâlnește la jumătatea drumului, prinzându-mă în brațe. Miroase delicat a pin și a piele, pe când eu sunt plină de cenușă și miros a fum.
Îmi îndes fața în umărul lui, mânjindu-i cămașa cu funingine.
- Îmi pare rău! Voiam doar să exersăm, nu mi-am dat seama... lupii sunt înăuntru!! Trebuie să ajungem la lupi!!
El mă ține strâns, lipindu-și buzele de tâmpla mea.
- Tu ești bine? Ai vreo arsură?
- Nu! Nu, doar...
- În regulă! Vreau să mă asculți cu atenție...
- Lupii sunt înăuntru! Unde sunt băieții? Avem nevoie de APĂ!! Trebuie să plecăm, acum!!
- Poppy... liniștește-te!
Mă desprind din brațele lui privind cu groază țarcurile înconjurate de foc.
- Aldrich, nu mai avem timp!
El mă privește în lumina flăcărilor cu ochi blânzi și aurii.
- Știu. Nu putem face nimic singuri, trebuie să ajung la Ildris, iar Viktor îi va aduce pe cei din anul doi.
- O să iau asta...
- Nu, nu, nu. Mă ocup eu de lupi, tu trebuie să te întorci la dormitoare.
- Aldrich...
- Poppy, te rog! îmi spune disperat. Fă cum spun eu măcar o dată! Nu pot să... nu mă pot concentra dacă rămâi aici. Vreau să te știu în siguranță.
Îmi curg lacrimi mari pe față și nu încerc să le opresc.
- Dar...
- Niciun dar. Trebuie să fug după Ildris! Promite-mi că mergi direct la Cazarmă, Poppy!
Îmi prinde fața în palmele lui aspre, căutându-mi privirea.
- Promite-mi!
Îmi tremură glasul îngrozitor, și nu mă pot concentra decât la atingerea lui.
- Promit...
Un zâmbet fugar îi traversează fața atunci când se apleacă și mă sărută aspru pe buze.
Mă prind strâns de el, prelungind sărutul cu gust de sare și de fum. Îl țin strâns atunci când simt că vrea să se retragă, obligându-l să rămână lipit de mine.
- Iubire! șoptește răgușit. Trebuie să ne grăbim. Avem timp mâine... mergi la Cazarmă, da?
Mă prinde ușor de umeri dezlipindu-mă de el, și o ia la fugă prin iarba fumegândă, lăsându-mă aiurită și fierbinte.
Ce?
Mă întorc spre țarcul care arde, privind înghețată flăcările care izbucnesc prin fânul uscat, înaintând spre adăposturile de lemn.
Simt deja în nări mirosul de piele arsă. Urletul înăbușit al lupilor și ghiarele tocite de ușa închisă se aude tot mai cumplit, tot mai tânguitor.
Am doar două clipe ca să-mi încalc singura promisiune făcută lui Aldrich vreodată.
N-o să ajungă la timp.
Iar Aldrich nu știe să renunțe. Aldrich n-ar abandona niciodată o haită de lupi în pericol, chiar dacă asta l-ar costa viața.
Ai făcut deja destule pentru mine, Aldrich.
Caut un lemn masiv cu care să pot sparge ușa, și mă îndrept spre adăpost prin țarcul arzând, în timp ce căldura îmi dogorește fața.
E timpul să-mi plătesc o parte din datorii.