- Sunt mort. Sunt absolut, cu desăvârșire, MORT.
- N-ai nimic, Ildris. Ești doar puțin răcit.
- Nu. Sunt mort.
Îmi dau ochii peste cap a zecea oară pe ziua de azi.
Tocmai am aflat ce îl pune la pământ pe domnul Instructor cel mare și rău: o banală răceală pe care eu nici n-aș lua-o în considerare.
- Uite, a sosit ceaiul tău cu lămâie. Vrei să ți-l aduc la pat?
- Te rog! Și pune două lingurițe de miere.
Pregătesc cu conștiinciozitate cana imensă prin care plutesc felii de lămâie, și o duc pe noptieră lângă patul în care Ildris bolește văicărindu-se de azi dimineață.
Un nas roșu, ochi lăcrimoși și un pumn de batiste folosite sunt cele care întregesc peisajul vesel al zilei de azi.
- Ce vrei să cer pentru cină? îl întreb în timp ce aranjez pernele îmboțite de sub spatele lui.
- Ar trebui să mergi la Festival, Poppy. Mă descurc eu cu cina.
- Ți-am spus că nu merg azi! Mă cam doare piciorul, și oricum nu vreau să te las singur.
- Nu sunt un copil de cinci ani, știi?
- Nu? Pentru că fix așa te comporți.
- Poppy! spune el plângăreț, ceea ce îmi stârnește un hohot de râs.
- O să cer supă, continui eu. O supă cu multe legume, și friptură, ca să avem energie. Și salată...
- Da, da, cere salată în toiul iernii, se amuză Ildris. Unde crezi că ești, în Egarthia? Cel mult or să-ți dea un bol cu varza aia lor fermentată și îngrozitoare.
- Legumele fermentate sunt foarte bune pentru stomac. Am citit undeva...
- Bine, bine, lasă-mă! Cere ce vrei, da?
- Întotdeauna ești atât de morocănos, Ildris?
- Nu. Am și zile bune.
- Cam câte pe an?
- Câteva. Două-trei acolo. De ce te miri? L-ai văzut pe tata? Ți se pare un om foarte prietenos? Taică-tău ți se pare prietenos?
Ăsta e un argument foarte solid, așa că sunt nevoită să-i dau dreptate. Cred că în ambele noastre familii mamele suplinesc toată partea de socializare, pentru că tații... ei, tata e spion, iar taică-său e rege. Niciuna din meseriile astea nu-ți permite să fii tot cu gura până la urechi.
Cobor la bucătăria hanului ca să comand cina, ocazie cu care constat că nu mai e aproape nimeni la bucătărie. Presupun că eu și Ildris suntem singurele ființe vii din acest han care nu merg la Festival.
Dar chiar n-am niciun chef să-l întâlnesc pe Alex după ziua de ieri, iar de Aldrich nu mai vorbesc.
Sunt atât de furioasă pe Aldrich încât îmi vine să iau ceva și să sparg fiecare obiect de porțelan pe care îl găsesc, până când adun un munte de cioburi.
Și sunt chiar mai furioasă pe mine, pentru că niciodată nu am puterea să-l resping. Și pentru că îmi place atât de mult orice atingere a lui Aldrich, pe când cu Alex totul e... mediocru.
Când urc sus, Ildris e în aceeași poziție, învelit cu pătura și mototolind exasperat o altă batistă folosită.
- Am comandat! îl informez, în timp ce scot din sertar o alifie pentru arsuri.
Mă așez de cealaltă parte a patului, ridicându-mi cu grijă rochia. Pielea mea începe să se vindece, dar n-arată grozav.
- Pot să te întreb ceva, Ildris?
- Spune.
- Ai fost vreodată îndrăgostit?
El ridică din sprâncene surprins.
- O! Nu mă așteptam la asta. Nu, nu am fost. Mă rog, trecând peste dragostea față de guvernantă și așa mai departe... nu. N-am fost.
Îmi întind cu grijă alifia pe picior, căutând cea mai bună formulare pentru întrebarea mea.
- Crezi că... hm, crezi că e neapărat necesar să fii îndrăgostit de persoana cu care ai o relație?
El oftează adânc.
- Întrebi persoana greșită, Poppy.
- De ce?
- Pentru că eu mă voi căsători din rațiuni politice. În mod sigur pentru mine nu va fi necesar să mă îndrăgostesc, așa că...
Mă întorc spre el serioasă.
- Asta-i ceva foarte trist, Ildris.
- Mda, nu știu dacă e chiar trist. E mersul lucrurilor, Poppy. Un rege are anumite obligații față de regatul lui.
- Dar tu nu ești încă rege.
- O să fiu.
- Când?
- Cred că perioada mea de grație se termină la treizeci de ani.
- Atât de repede? Mai ai doar doi ani?! Abia ai ajuns Instructor!
- Știu.
- Cine se va ocupa de Detașamentul Cinci dacă tu pleci?
- Cel mai probabil Aldrich.
- Aldrich DeSilva?!
- Îhîm.
- Are doar douăzeci de ani!
- Nu contează. Aldrich a crescut văzându-l pe taică-său în acțiune, și știe ce are de făcut. Se impune ușor. O să fie un lider bun.
- Mda, poate că ai dreptate.
N-am pus niciodată la îndoială abilitățile de conducător ale lui Aldrich. E cel mai bun recrut din anul nostru, și bănuiesc că îi va călca pe urmele domnului General.
În fine, nu despre Aldrich era vorba.
Îmi termin operațiunea și pun alifia pe noptieră, strecurându-mă în partea mea de pat.
- Și ce-o să faci? îl întreb curioasă. Peste doi ani, vreau să zic. Cu cine o să te însori? Ai vreun plan?
- Nu încă. Vom vedea peste doi ani care dintre regate ne-ar fi cel mai util. Prințese tinere sunt peste tot.
Ăsta chiar e un mod de gândire foarte trist. Îl înțeleg, dar e trist. Nici nu mă mir că Ildris a decis să-și petreacă cei doi ani cât mai departe de Curtea Egarthiei.
El se întoarce spre mine, aranjându-și o pernă sub cap.
- Pe de altă parte, tu nu ești vreo prințesă moștenitoare, Poppy. Tu ai libertatea să te îndrăgostești, și ar fi foarte trist să n-o faci. Care-i treaba cu Bodhi? Îți place de el?
Mă foiesc în așternut agitată.
- Eu, ăă... nu știu ce să zic. E în regulă. E un băiat destul de în regulă.
- Exact asta-i problema, Poppy. N-ar trebui să te mulțumești cu "în regulă". Părinții tăi s-au așteptat zece ani unul pe altul, cred că știi asta. Îmi închipui că-și doresc pentru tine ceva mai mult decât în regulă.
- Crezi c-ar trebui să mă despart de Alex?
- Ești îndrăgostită de el?
- Nu.
- Atunci desparte-te.
- Nu-i atât de simplu, Ildris. Am vrut să-i dau o șansă și...
- Și i-ai dat. De... o lună sau chiar mai mult. Într-o lună îți dai seama dacă îl vrei sau nu, Poppy.
Soneria care anunță că ne-a sosit masa întrerupe momentan discuția.
Ne ridicăm amândoi cu un oftat (fiecare din motivele lui) și ne luăm halatele, trecând în salon.
Ildris a avut dreptate, nu există niciun fel de legumă proaspătă în cina noastră, dar avem supă picantă cu tăiței, friptură sos de mazăre și roșii murate, așa că sunt foarte mulțumită.
- Închipuie-ți cum ar fi să te îndrăgostești de altcineva, continuă el pornit pe subiect. Ai idee cât de groaznic ar fi totul? Să ai un iubit, și să...
- Ai... ți-a spus cineva ceva? îl întreb brusc, simțind că roșesc puternic.
El încruntă din sprâncene confuz.
- Ce?
- Nu, credeam că...
Se holbează la mine surprins, uitând să-și mai taie friptura.
- Ia stai puțin! Joci la două capete, Poppy?
- Ce?
- Ai cumva doi iubiți?
- Nu, nu, ferească zeii, cum să am doi iubiți?!
El face un semn spre fața mea.
- Arăți de parcă minți foarte prost.
- Zei, Ildris, chiar ai o părere proastă despre mine.
- Ah, lasă-mă să reformulez. Îți place de doi băieți, domnișoară Grimaldi?
- Nu... nu știu, recunosc jalnic. Poate că da. Sper că nu.
El începe râdă, clătinând din cap.
- Măcar e cineva ca lumea? Sper că nu-i altul de la Urși! Te scot din Detașament dacă te mai prind...
- Nu e de la urși.
- Ar fi bine să nu fie nici de la vulpi, pentru că vulpile sunt niște nemernice.
- Nu e nici de la Vulpi.
- În regulă. Cu ceilalți n-am nicio problemă.
Îmi atac friptura cu mare elan, mai mult ca să schimb subiectul decât pentru că mi-e foame. Discuția se apropie periculos de tare de niște subiecte pe care nu vreau să le discut.
- Mmmm! E foarte fragedă vita asta. Îți place?
Ildris studiază friptura cu o grimasă.
- E prăjită puțin cam tare. O preferam în sânge.
- Îîîîhhh! Nu știu cum vă place așa ceva. Nu suport fripturile care nu sunt bine prăjite.
- N-ai suficient sânge de lup în tine, Poppy. O, rahat! Scuze! Tocmai mi-am dat seama. Aa! Normal că-ți place de altcineva!
- Poftim? întreb luată prin surprindere.
- Atacul de panică. Și chestia cu lupii. Vai, sunt chiar mai prost decât credeam! E vorba de Aldrich, nu-i așa?
- Ce? repet cu glas pierit.
- Aldrich. Aldrich DeSilva. Îl cunoști, nu?
Clatin din cap atât de violent încât e probabil să-mi sucesc gâtul pe veci.
- Nici nu te gândi la așa ceva! Nu-l suport. E cel mai arogant și mai egoist om pe care-l cunosc. Nici măcar...
- Taci! Nu mai spune nimic. Am început să fac niște legături. În prima zi, pe Platou...
- Nu mai face nicio legătură! mă răstesc la el. Pentru că nu există legături!
- Nu, nu, lasă-mă că nu-s chior. Am văzut cum se uită la tine. Și te lasă să câștigi la antrenamente... ah, lui Aldrich i s-au aprins călcâiele!
Îmi scapă un râs sec și pun tacâmurile jos.
- De fapt, ai dreptate doar pe jumătate. Se uită la mine într-un fel, dar nu din motivele astea. Îi place să mă umilească și să se joace cu mintea mea. Face pe drăguțul o zi, apoi e insuportabil o săptămână și tot așa.
Ildris mă privește fix.
- Ai un iubit, Poppy.
- Și?
- Cum vrei să se comporte? Vrei să-ți compună poezii? Omul turbează de fiecare dată când te vede cu el. Normal că e furios. Normal că se răzbună pe tine, fiindcă din cauza ta e gelos.
- Ce prostii tot spui acolo? Aldrich n-are cum să fie gelos.
- O, n-are cum! Ah, chiar sunt prost. Ce prost, sunt idiot de-a binelea! Nu mi-am dat seama de ce era atât de întors pe dos ieri. Te văzuserăm cu ăla, cu Bodhi! Mda, erați acolo pe o bancă, și Aldrich s-a schimbat la față.
- Ildris, nu fii absurd!
- Zău, Poppy, ai optsprezece ani! Chiar nu poți să-ți dai seama când un băiat te place?
- Pentru un prinț moștenitor ești ridicol de romantic, Ildris.
El se ridică de la masă zâmbind.
- Uite, să-ți spun eu cum vei face. Desparte-te de Bodhi, și asigură-te că Aldrich află asta. Pe urmă vom vedea cine-a avut dreptate.
Simpla idee că Aldrich ar putea să mă placă e atât de absurdă încât nu înțeleg ce-i în capul lui Ildris. De fapt, înțeleg. E bolnav. Sau...? Ar fi vreo șansă să aibă dreptate?
- Bine, spun brusc. O s-o fac, dar nu pentru Aldrich.
El zâmbește cu viclenie.
- Pe cine încerci să păcălești, Poppy?