Vreau să fac o rectificare și să specific că noua mea obsesie este ciocolata caldă cu sirop de cocos. Și vreau să vă spun că la această tarabă se vând și cafele (nu la ora asta, dar e bine de știut), cu tot felul de siropuri care de care mai interesante. Prevăd că în serile următoare pe-aici se va desfășura viața mea, între taraba cu băuturi fierbinți și cea cu foietaje dulci.
- O ciocolată neagră cu sirop de alune și cremă caramel. Iar pentru domnișoara, una albă cu sirop de cocos și fulgi confiați. Mulțumesc!
Ah, în mod cert doamna DeSilva are gusturi impecabile la așa ceva. Se vede că e din familia regală.
Ne primim cănile imense cu ciocolată aburindă, și găsim o bancă retrasă în apropiere de corturile ghicitoarelor. În fața noastră e un butuc despicat în patru care arde din interior, luminându-ne fețele și încălzindu-me mâinile.
- Așa. Mai nou mi-e poftă în fiecare seară de ciocolată cu alune. Așa pățesc la fiecare sarcină. Când eram cu Elise...
Sunt pe cale să mă înec cu băutura din cauza șocului.
- Sunteți... sunteți...?!
- Însărcinată? întreabă ea zâmbind. Știu, te-ai gândi că a trecut momentul pentru așa ceva, dar ne-am dorit neapărat patru copii. De fapt ne-am dorit mai mulți, dar... asta-i tot ce am putut face.
- Ah.
Încerc să fac un calcul mental. Aldrich are douăzeci de ani, ceea ce înseamnă... stai, câți ani are femeia asta? Mai poți să rămâi însărcinată atât de târziu?
- Sper din suflet să fie fată! Pentru că dacă e băiat, Elise a mea e o cauză pierdută. Și-așa se tot sălbaticește de la frații mai mari, mă gândesc că o surioară ar echilibra balanța.
- Hm.
- Deși mi-am pierdut speranța că vreunul din copiii mei ar putea fi cu adevărat normal. Elise vrea să ajungă amiral. Iar Jasper și-a propus deja să fie Instructor în Kazdin.
A, perfect. Îl văd pe acel băiat deja nebun încadrându-se perfect la lupii de noapte.
Mai iau o gură de ciocolată, lăsând-o pe doamna DeSilva să-și continue poveștile. Se pare că avea nevoie mai mult de un monolog. O înțeleg. Dacă asta e toată familia ei (Jasper care atacă oameni, Elise care fură pălării și Aldrich care se bate cu Ildris) nu-i de mirare că abia așteaptă să dea peste un compatriot.
- Unde stați? mă întreabă brusc. Noi am vrut să mergem la Castel, dar cu manierele copiilor mei e mai prudent să ne cazăm departe de ambasadori. Bujorii argintii nu e cel mai bun han pe care îl puteam găsi, și mă întrebam...
- Noi stăm la Regal. Condițiile sunt grozave, dar nu cred că mai au locuri. Idlris a cerut să i se rețină apartamentul de câteva luni.
- Regal, repetă ea gânditoare. Hmmm...
Și chiar mă bucur că nu mai au camere libere. Ultima picătură era să mă trezesc cu familia DeSilva cazată în apartamentul de alături.
- Khalid mi-a spus că te-a văzut în prima zi pe Platou, continuă ea.
- Ah!
Amintirea acelei zile încă mă face să roșesc de stânjeneală. Eram cu șireturile desfăcute și cu cămașa scoasă din pantalonii, iar domnul General l-a pus pe Aldrich să mă aranjeze. Nu cred c-am să uit vreodată acea zi.
- Am fost surprinsă, Poppy. Chiar nu mă așteptam să alegi Kadara după... mă rog, după tot ce s-a întâmplat.
Păi, voiam să învăț să mă apăr de Aldrich. Și ce să vezi, am nimerit în echipă cu el!
Mă gândesc că e mai prudent să tac din gură și să-mi beau în continuare ciocolata.
- N-ai mai venit niciodată cu Scott în Kadara.
Îmi dreg glasul subit.
- Ăă... de obicei merg la bunicii din Grivia pe timpul verii.
- Puteai să vii iarna. L-am rugat de multe ori pe taică-tău să te aducă la Festival. Aldrich voia să te vadă.
Îmi las cana pe bancă, obosită de acest dans subtil al conversației. Ia taurul de coarne, Poppy.
- N-am vrut să mai vin. Mi-era frică să-l văd pe Aldrich.
- Știu. Scott ne-a spus că aveai coșmaruri cu el.
Ah. Încă mai visezi monștri, Poppy?
Asta explică multe.
- Nu trebuia s-o spună, murmur oftând.
- Sper că s-a rezolvat acum.
O, dar ce s-a mai rezolvat de bine! S-a prea rezolvat, ca să spun așa. Pentru că acum visez exact opusul unor coșmaruri, și cred că prima variantă era mai suportabilă.
- Da. E în regulă acum.
Ea se întoarce spre mine serioasă.
- Poppy, poate nu-i cel mai grozav loc să vorbim despre asta, dar nu ne-am mai întâlnit de atunci, așa că îți voi spune acum. Nimeni nu te-a învinuit vreodată pentru accidentul lui Aldrich. Se întâmplă tot timpul lucruri neplăcute...
- Nu.
Strâng cana în mâini până simt că mă dor degetele.
- N-a fost un accident de fapt. Eu am decis să intru acolo, chiar dacă mi-a spus și tata și Aldrich să n-o fac. Mi-au spus că e periculos și că pot fi rănită, iar eu m-am încăpățânat să încerc. Și acum Aldrich plătește pentru asta.
- Exact așa cum tu ai decis să intri, Aldrich a decis să intervină. Nu l-a obligat nimeni s-o facă, iar eu sunt mândră de asta. Nu-mi doresc ca fiii mei să fie niște lași, Poppy.
Nu știu de ce simt că mă înțeapă ochii când mă gândesc la Aldrich, așa cum era acum zece ani. Un băiat frumos, cu ochi superbi și cu trăsături frumoase.
Îmi las capul în mâini.
- Dacă n-ar fi intervenit, ajungea cel mai chipeș bărbat din Kadara, spun încet.
Doamna DeSilva zâmbește amuzată.
- Categoric. Moștenește niște gene perfecte, după cum se poate vedea.
Apoi redevine serioasă.
- Dar tu ai fi rămas mutilată, Poppy. Nu cred că s-ar fi iertat niciodată pentru asta. Uite cât de frumoasă te-ai făcut!
- Mda, spun neconvinsă.
Doamna DeSilva oftează.
- De fapt, Poppy, accidentul acela i-a făcut un serviciu lui Aldrich. Era un copil destul de răsfățat, să știi. N-a fost ca soțul meu. Khalid a crescut în Valea Arinilor ca un țăran obișnuit, dar Aldrich... Aldrich a fost direct "băiatul domnului General". Învățătorii îl favorizau. Nu se juca decât cu băieții favorizați, ca și el.
Încerc să mi-l închipui pe Aldrich înainte, un băiat favorizat și invidiat. Pot să înțeleg asta. Probabil că și eu aș fi favorizat un astfel de copil.
- Accidentul cu Ingra a fost o lecție dură pentru el, continuă ea gânditoare. A văzut cine îi sunt prietenii. I-a văzut pe copiii nebăgați în seamă, pentru că a devenit unul.
Face o pauză ștergându-și subtil ochii.
- Nu spun că a fost ușor... pentru că nu a fost. Au fost multe zile în care m-a durut inima pentru el. A purtat plete o vreme, ca să-și ascundă semnele. Dar în cele din urmă... a învățat să trăiască cu ele. Aldrich e bine, Poppy. Nu te mai învinovăți pentru asta.
Îmi termin ciocolata cu un fel de gust amar pe limbă.
- Apreciez foarte mult că mi-ați spus, doamnă DeSilva. Dar în ce mă privește, n-o să mă iert niciodată pentru acea imprudență.
- Poppy...
- Doamnă DeSilva! Am o livrare pentru dumneavoastră!
Cineva își face loc prin mulțime, cineva al cărui glas mi se pare ciudat de cunoscut.
Băiatul care vine spre noi duce la fiecare subraț câte un copil care se zbate țipând.
- Dă-mi drumul!
- Dă-mi drumuuuul!
Prințesa oftează, lăsând cana jos.
- Plimbăreții mei se întorc.
Mă holbez la cel care îi trântește lângă noi pe bancă.
- Lacoste!
- Salut, Grim! V-am adus monstruleții înapoi.
- Mulțumesc, Viktor, dar erau în tura lui taică-său.
- Taică-său se luptă cu Aldrich pe o sumă exorbitantă, și a cerut să fie scoși copiii.
- Poftim???
- Mătușă, dacă nu te superi, mă cam grăbesc să prind meciul. Am pariat pe domnul General.
- Mătușă?! repet șocată. Cum adică... ești vărul lui Aldrich?! LACOSTE!
- Ce te miri așa, Grimaldi?
- N-ai spus niciodată...
- Ce relevanță avea?
- Ah, și mi se părea mie că semănați!
- Copii, stați jos! comandă doamna DeSilva, în timp ce Lacoste se grăbește să ajungă înapoi. Vreți să vă iau ceva de băut?
- Mie una cu migdale.
- Mie cu caramel, mamă!
- N-ar strica să spuneți te rog din când în când.
- Te rog nu mai vorbi și adu ciocolata.
- Jasper Arthur DeSilva, poate vrei să te pocnesc! Cum vorbești așa?
- Așa vorbește și tata.
- Tu nu ești tata! Stați aici cuminți cu Poppy până mă întorc!
🌑
În cele din urmă rămân singură din nou. Aproape de miezul nopții doamna DeSilva decretează că e timpul pentru somn și își iau rămas bun, lăsându-mă singură cu gogoșii mei glazurați.
Mă îndrept spre statuile de gheață din centru, căutând un loc confortabil în așteptarea lui Ildris, care trebuie să sosească în orice moment.
- Aștepți pe cineva, domnișoară Grimaldi?
Mă răsucesc uluită spre băiatul din spatele meu. Zei, azi e ziua tuturor surprizelor!
- Bodhi! spun dintr-o răsuflare. Nu știam că ești pe-aici!
El ocolește banca și se așează lângă mine, scoțându-și mănușile.
- Te-am căutat în fiecare seară. Pe unde-ai umblat?
- Peste tot. Nici eu nu te-am văzut, se pare că doar familia DeSilva apare în calea mea.
- DeSilva, repetă el cu un zâmbet acru. Oamenii ăia sunt peste tot!
- L-am văzut și pe Lacoste. Mă întreb dacă nu e și Abby pe-aici...
- Grim, e totul în regulă? Pari... diferită.
- Ce? A, da, da, sunt doar obosită!
De fapt sunt agitată peste măsură de când l-am întâlnit. Nu mă așteptam să dau peste el tocmai acum, când Ildris poate să apară din clipă în clipă...
Și nu e doar asta.
E Aldrich.
E vorba de noaptea din kala, cea care încă mă bântuie și mă face să mă simt mizerabil.
L-am sărutat pe Aldrich. Nu doar o dată, și nu din greșeală. L-am sărutat pe Aldrich când iubitul meu e cu totul altă persoană, și asta mă agită groaznic.
Niciodată nu mi-au plăcut persoanele neloiale, și cred că tocmai am devenit una.
- De ce stai aici singură ca o domniță părăsită? Aștepți pe cineva?
Nu cred că-i o idee bună să-i spun că stau în cameră cu Ildris, așa că înlătur detaliile inutile.
- Da. Ildris mă conduce la han, pentru că e în drumul lui. A spus că e periculos să călătoresc singură la ora asta.
- Pot să te conduc eu dacă vrei.
- A, nu! Nu pierde distracția din cauza mea.
- Grim, nu poți să pleci când abia te-am găsit...
- Sunt obosită, Bodhi.
- Te supără ceva?
- Nu, eu... cred că am răcit puțin. Nu sunt obișnuită cu temperaturi atât de scăzute.
- Înțeleg. Du-te la han și odihnește-te. Ne întâlnim mâine, da? Tot aici, pe la ora zece?
Ceva dinăuntrul meu ar vrea foarte mult să se sustragă de la asta, dar știu că ăsta e lucrul cel mai corect. Nu pot să-l uit pe Aldrich dacă continui să-l evit pe Bodhi. Iar eu chiar vreau să-l uit pe Aldrich.
- Sigur!
Mă ridic de pe bancă înviorată.
- Merg să-l caut pe Ildris la trăsuri, cred că mă așteaptă deja acolo. Distracție plăcută, Bodhi!
- Cred că e timpul să ne spunem pe nume, Grimaldi.
Îi zâmbesc fără energie.
- Atunci, distracție plăcută, Alex.
- Noapte bună, Poppy!
Se apleacă spre mine și întorc obrazul timid, lăsându-l să mă sărute.
Observ cu coada ochiului două siluete care se opresc din mers privindu-ne, și un fior brusc îmi îngheață corpul.
Mă desprind repede de lângă Alex și pornesc spre Ildris, care așteaptă dincolo de statui, însoțit de Aldrich.
Îmi dau seama după expresiile lor rigide că ne-au văzut. Și ce dacă m-au văzut? Nu mai suntem în Kazdin. Am voie să petrec timp cu cine vreau.
- Ești gata? întreabă Ildris sec. Putem să mai așteptăm dacă n-ați terminat sesiunea de giugiuleli.
- Sunt gata, îl informez cu încăpățânare.
Ne apropiem de trăsuri, și privirea urâtă a lui Aldrich îmi arde ceafa în timp ce urc.
Mă uit spre el înainte să închid ușa.
- Noapte bună, Aldrich!
El mă privește cu răceală, apoi se răsucește pe călcâie și pleacă, fără să răspundă.