- Cum îți place Festivalul până acum, Poppy?
- E groaznic. Nici n-ai idee, Ildris. Mi-am petrecut ultimele două seri ca într-un labirint. Familia DeSilva e peste tot. Am dat iar de băiat, de ăla sălbatic cu briceagul. Și am dat și de domnul cel bătrân, nu știu cum îl cheamă...
- Rechinu'?
- Da, un bătrân înalt cu baston. Tot timpul dau peste cineva și toți știu că sunt acea Poppy. Mă simt groaznic.
- Nu vreau să te sperii și mai tare, dar mătușa Zara a întrebat de tine ieri. I-am promis că în seara asta te aduc cu mine.
- Ildris!!
- Nu poți să-i eviți la nesfârșit, Poppy! Lumea e mică, iar DeSilva sunt o mulțime.
- Nu vreau să dau peste Aldrich.
- Nu ai cum să dai peste el. Dacă voia să te vadă, te găsea de o sută de ori până acum. Aldrich poate găsi pe oricine după miros.
Îl privesc uluită. Nu m-am gândit la asta, dar sigur are dreptate. Dacă Aldrich voia să mă vadă, n-aveam cum să mă ascund de el. Ceea ce înseamnă și el mă evită la fel de tare cum o fac eu.
- În regulă.
Mă întind pe bancheta trăsurii ceva mai liniștită.
- Atunci cred că pot să merg liniștită în seara asta. Deși îmi susțin ideea- e foarte obositor să tot dau peste rudele lui.
- Lasă, bucură-te cât mai poți! La sfârșitul săptămânii viitoare ne întoarcem în Kazdin.
- Nu-mi aminti! Încă mă doare groaznic piciorul ars.
🌑
Noua mea obsesie? Cartofii în spirală. Trebuie neapărat îi fac acasă lui Markus. Ai nevoie de un cartof lung care vine înfipt într-un băț, apoi feliat de jur împrejur și prăjit în ulei fierbinte. La final se presară condimentele pe ei, și primești și două cutiuțe cu sosuri.
Știu, vorbesc numai despre mâncare... dar mâncarea e cea mai bună parte la acest Festival. Mă rog, cred că ar mai fi fost și alte părți bune, dar piciorul meu accidentat nu-mi permite să le încerc.
De exemplu, patinele. Aș putea să încerc să merg cu patinele, au undeva o porțiune special amenajată pentru asta, doar că nu vreau să cad pe piciorul rănit și să impresionez toată Kadara cu urletele mele.
Sau ghicitoarele.
Sunt o mulțime de corturi mistice în care ți se promite ghicirea viitorului, dar firea mea griviană se revoltă la această idee. N-am nevoie de nicio femeie cu văl să-mi spună cum va decurge viața mea, și oricum nu cred că cineva chiar poate ști asta.
Prin urmare mă plimb printre tarabe, mănânc bine, mă bucur de muzică și urmăresc spectacolele.
Ieri seară am urmărit un dans pe gheață, ceva atât de elegant și de grațios încât am rămas fără cuvinte.
Alaltăieri am asistat la un număr de circ cu urși albi, iar astăzi vreau să văd un spectacol pentru copii. Ce? Nu pot să mă simt și eu copil măcar o dată pe an?
- Domnilor și doamnelor, Legenda Zeiței din Munții Argintii! Legenda Zeiței din Munții Argintii!
Mă grăbesc să-mi termin bețele cu felii de cartofi și să plătesc cei doi kilți pentru spectacolul de teatru.
Cortul spațios e amenajat ca o lojă, iar scena de lemn e luminată deasupra cu lampadare argintii care aruncă o lumină ireală peste actori.
Mă strecor prin întuneric căutând un loc gol și mă așez cu grijă, ca să nu-mi izbesc piciorul de ceva.
Se deschide prima scenă, în timp ce muzica se revarsă din flașnetă.
Legenda Wadarei începe cu o tânără domniță din nord care se mărită într-un regat barbar, cu un prinț nemilos și viclean.
În noaptea nunții prințesa este aruncată într-o prăpastie adâncă din Munții Argintii, ca jertfă pentru Monstrul care ataca regatul în fiecare iarnă.
Hotărâtă să nu moară și înarmată doar cu pumnalul ascuns în corset, prințesa înfruntă Monstrul Munților și îl supune, transformându-l în dragonul ei de luptă.
Ieșind la suprafață, aceasta nimicește toată casa regală care a trădat-o și ridică din cenușa regatului Munții Argintii, la fel de argintii ca părul ei alb și lung.
Wadara- Cea vitează- devine prima zeiță nordică, protectoarea Kadarei și a munților ei.
Aplaud furtunos când reprezentația se încheie cu o fată frumoasă într-o rochie din piei de animale, cu un păr alb și des răsfirat pe umerii goi.
Superb. Superb!
- Mami! Mami, uite-o pe fata aia cu păr alb! strigă cineva în mulțime, tocmai când mă ridic să ies.
Simt că mi se înmoaie picioarele.
- Uite, Jasper, e Poppy!
Ah, afurisit de păr alb!!
Mă uit în jur disperată, căutând o cale de a sări peste rândurile de oameni ca să ies mai repede din cort.
- Penelope. Poppy!
Ah, fir-ar să fie, FIR-AR SĂ FIE!!
E doamna DeSilva.
După atâția ani încă mi-o reamintesc de parcă am văzut-o doar ieri.
Încremenesc în mijlocul cortului, privind-o cum se apropie flancată de Elise și de Jasper.
- Penelope Grimaldi, ce surpriză! exclamă mama lui Aldrich, făcându-și loc printre oameni. Poppy dragă!
- B-bună seara! murmur îngrozită, și mă trezesc prinsă într-o îmbrățișare înainte să-mi dau seama.
- Mi-au spus copiii că te-au întâlnit... mă bucur atât de mult să te văd, Poppy! Oh, hai să ieșim și să vorbim afară! E prea aglomerat înăuntru.
Aș putea să jur că femeia asta n-a îmbătrânit nicio zi de când am văzut-o ultima dată. Nici lumina nu-i foarte bună, dar are același păr scurt și negru, aceiași ochi fascinant de verzi și miroase a iasomie, ca întotdeauna.
O urmez afară înghețată de teamă.
Nu-mi vine să cred că am asemenea ghinion. Voiam și eu să văd un amărât de spectacol, atâta tot!
Nu înțeleg cum de m-a găsit fetița asta în întuneric. Cred că toți copiii DeSilva au niște abilități ciudate și nu prea umane.
- Ai mâncat? mă întreabă doamna DeSilva când ieșim, prinzându-mă de braț.
- Da, eu aș...
- A, dar ai băut? Ai încercat ciocolata caldă cu sirop de cocos și spumă de lapte?
- Nu, dar...
- O, grozav! Chiar îmi era poftă să beau ceva cald. Haide, Poppy!
- Ăă, doamnă DeSilva... mi-am amintit ceva, cred că mi-am uitat cumpărăturile înăuntru...
- Poppy!
Mă privește cu o ușoară încruntare.
- Nu aveai cumpărături când ai intrat. Te-am văzut.
Simt că-mi ia foc fața, urechile, tot corpul.
- Îmi pare rău, spun încet. Poate n-ar trebui să... nu cred că Aldrich... ar fi încântat să ne vadă mâncând împreună.
Ea deschide gura să spună ceva, însă pare că se răzgândește.
Mă trage după ea printre tarabe, dregându-și glasul.
- Aldrich nici măcar nu cred că e pe-aici. Habar n-am pe unde umblă, și oricum pe el nu-l interesează lucrurile astea.
- Dar...
- Niciun dar! Cred că trebuie să vorbim. Și mai cred... Jasper! Ah, copiii ăia au dispărut din nou! Zeilor mari, aseară i-am găsit în cortul unei ghicitoare încercând să fure un glob de sticlă!
Găsesc în asta o ocazie excelentă să dispar.
- Vreți să merg eu să-i caut?
- A, nu, nu! E și Iske pe-aici, și oricum... a! Uite-l pe băiatul meu. ALDRICH!
Îmi doresc din suflet să mă topesc ca o lumânare și să devin o baltă de ceară fără emoții.
Femeia asta vrea să mă tortureze.
Aldrich e undeva mai la stânga, într-o zonă pe care Ildris mi-a interzis clar s-o calc, pentru că "sunt tot felul de indivizi dubioși" care își dau pumni într-o cușcă de fier.
- Ah, se bate din nou. Toată lumea din casa asta se bate! spune Doamna DeSilva îngrozită. Nu mai știu ce să fac cu ei, Poppy!
O, da. Piciorul meu încă își amintește de întâlnirea cu Jasper-barbarul și cu șutul lui.
Ne apropiem prevăzătoare de cușca de fier, printre bărbații care strigă înnebuniți tot felul de încurajări.
Aldrich e înăuntru doar în cămașă, și tocmai i-a dat un pumn în stomac unui bărbat tânăr care... ia stai puțin!!
- Ildris Tereus Nasir!! exclamă doamna DeSilva furioasă. Ești nebun? Ce zeilor crezi că faci, te bați cu fiul meu?!
E Ildris. Zeilor mari, e Ildris!
Aldrich întoarce capul numai o clipă, timp în care primește o lovitură zdravănă în față.
- Mamă, spune gâfâind. Suntem în mijlocul unei... chestii.
- Unei chestii! repetă maică-sa furioasă. Sunteți în mijlocul unei bătăi!
- Un meci, mătușă! o corectează Ildris stergându-și un fir de sânge care îi curge din nas. Și am vrea să-l terminăm, mulțumesc.
- Ipocritule! strig la el indignată. Mie mi-ai spus să nu vin pe-aici!
- Exact, și încă susțin ce...
Primește un pumn care îi taie cuvintele.
- Ah, jigodie ce ești!
- Aldrich! repetă doamna DeSilva indignată. Oprește-te în clipa asta!
- Pauză. Pauză două minute, cere Aldrich oftând. Da, mamă. Ce dorești? Iar ai pierdut copiii?
- Nu i-am pierdut! S-au...ăă... s-au dus la plimbare și nu-i mai găsesc.
- Adică i-ai pierdut.
- Taci! Vreau să mergi să-i cauți și să mi-i aduci la taraba cu ciocolată caldă.
- Bine. După meci o să ți-i aduc. Ești mulțumită?
- Nu ți-am dat voie să te bați cu Ildris.
- Nu ți-am cerut voie, mamă.
- Nu ești întreg la cap. O să am o discuție cu taică-tău!
- Bine. Acum poți să mă lași, te rog?
Îmi înfrâng impulsul de a-mi întinde mâna printre gratii ca să-i șterg sângele din colțul gurii. Simt nevoia urgentă să urlu la Ildris să nu-l mai lovească, ceea ce ar fi ridicol de amuzant pentru toată lumea.
Așa că mă abțin, luând-o pe urmele doamnei DeSilva, care merge ca un uragan printre tarabe.
- Căutăm ceva anume? o întreb la un moment dat, încercând să țin pasul cu ea.
- Da. Îl căutăm pe taică-său, care pun pariu că e la pușcași, concurând cu Emett.
- Poftim?
- Acolo, uite!
Îmi indică un cort în care se pariază frenetic pentru cei doi bărbați care trag la țintă în niște monede aruncate în aer.
- Domnilor, runda a treia, ochire în aer! Se pariază pe domnul General- zis Lupul, contra domnul General- zis Vulpea.
- Foarte original, murmură doamna DeSilva sarcastic. Khalid!!!
Cei doi bărbați se întorc cu puștile în mână, și am ocazia să constat că nu-mi dau seama care e tatăl lui Aldrich. Mă întreb dacă doamna DeSilva îl recunoaște.
- Da, iubire. E vreo problemă?
Ooo, ce drăguț. Nu știam că domnul General e atât de dulce.
- Taci, Emett! Nu cu tine vorbesc.
A! Nu e domnul General.
Celălalt râde, lăsând pușca jos.
- Spune, doamnă DeSilva.
- În primul rând nu înțeleg ce cauți tu aici, concurând împotriva lui Emett...
- Care e mult mai bun! încheie celălalt. Exact așa am spus și eu.
- Nu asta voiam să zic. În fine! Aldrich se bate din nou. Cu Ildris, dacă-ți vine să crezi!
- O, da? Care era mai bun?
- Zeilor mari, Khalid! Ce contează care era mai bun?! Fiul tău se bate cu nepotul tău!
- Bine. Când termin aici merg să văd sfârșitul luptei. O să pariez pe Aldrich.
- O să... ceva nu-i în regulă cu voi!!
Ah, în sfârșit cineva care gândește la fel ca mine.
- Că veni vorba de fiul meu, reia domnul General, Jasper tocmai a traversat Observatorul pe deasupra capului meu.
- Cee?! Cum a... cum a ajuns acolo!?
- Fix asta voiam să te întreb. Credeam că sunt în grija ta.
- A, nu. Nu mai sunt. Văd că aveți foarte mult timp liber, așa că e tura ta. Eu merg să beau ceva bun cu Poppy.
- Ah. Poppy! Nici nu te-am observat. Te ascunzi cumva după soția mea?
Simt că mă înroșesc până în vârful urechilor acoperite de căciulă.
- Bună seara, domnule General.
- A, e Poppy! intervine fratele lui vesel. Da, și eu am întâlnit-o pe faimoasa Poppy. Fată faină, nimic de zis. Aldrich a..
- Poppy nu-i aici cu Aldrich! intervine fratele lui brusc.
- O, nu?
- Nu, idiotule! Uite, o faci să se simtă prost.
- A, iartă-mă, dulceață! Credeam că... da, am înțeles lucrurile pe dos.
- Nu mă miră, spune domnul DeSilva sarcastic. Nu te-a dus capul prea mult niciodată.
- Bine. Să vezi de copii! îi strigă doamna DeSilva, luându-mă cu ea. Haide, Poppy!
Dacă stau bine să mă gândesc, poate mama lui Aldrich e cea mai întreagă la cap din toată familia. Ceea ce spune multe despre restul familiei.