- Ca un expert ce sunt, vreau să-ți fac recomandările de rigoare: încearcă supele picante la ulcică, cartofii copți cu umplutură, plăcintele pe plită. Stai departe de băuturi alcoolice. Nu paria. Nu te apropia de zonele pentru lupte și aruncări la țintă, pentru că sunt tot felul de indivizi dubioși acolo.
- Zei, Ildris, parc-ai fi tata!
- Dacă aș fi taică-tău n-ai mai avea tu figurile astea în cap.
- Tu vorbești! Stai la hanul Regal, mare om de rând ce ești!
- Poppy, vorbește frumos cu mine. În câțiva ani o să fiu regele tău!
- Mi-am făcut deja planul. În secunda în care urci pe tron, dezertez.
El izbucnește în râs, privind pe geamul trăsurii.
- Urât. Urât din partea ta, Poppy. Te las să dormi în patul meu și tu vrei să dezertezi!
- Pot să iau canapeaua.
- Nu, nici gând.
- Ildris, patul e pentru două persoane. Canapeaua e mai mică. Eu aș încăpea acolo perfect.
- Nu.
- Dar tu nu încapi pe canapea.
- Păi cine a spus că vreau să iau canapeaua? O să dormim amândoi în patul mare.
- Zeilor mari! Politica din Kazdin nu interzice cumva chestia asta?
- Aici nu suntem în Kazdin. Aici suntem doi compatrioți care împart o cameră.
- N-am dormit niciodată cu un bărbat în pat.
- Nu mă mir! O să înfig o sabie între noi, ca-n basme. Nu vreau să mă lase taică-tău fără anumite organe.
- Tu ai mai dormit cu femei?
- Penelope Grimaldi, tu ai luat lecții de Etică vreodată? Ce întrebare-i asta?
- Eram doar curioasă. Pari atât de nebun încât nu știu cine ar...
- Spre marele tău șoc, țin să te anunț că am avut numeroase ocazii și persoane doritoare să împartă patul cu mine. Și nu, nu am făcut-o. Nu că ar fi ceva ce trebuie tu să știi.
- O, lasă-mă să ghicesc. Și tu ești monogam, ca lupii?
- Exact.
- Ceva nu-i în regulă cu bărbații din anturajul meu! Credeam că prinții moștenitori au o mulțime de iubite și...
- Și copii ilegitimi? Nu, mulțumesc. Nu stric linia ereditară a Egarthiei pentru nicio femeie.
- Pf, și eu care credeam că ai făcut un jurământ religios sau ceva!
- Ai o părere prea bună despre mine.
- Nu, de fapt n-o am bună deloc, îl informez amuzată. Uite! Acolo e festivalul, unde se văd luminițele colorate?
- În Piața Mare, da. Încearcă să nu mai faci alte accidente, bine? Și ține minte, la ora unu ne întâlnim lângă statuile de gheață!
🌑
E divin!
Acest festival e divin!
În primul rând, statuile. Centrul pieței e plin de statui înalte din gheață, lucrate impecabil, care reprezintă zeități nordice, pitici, fauni, monștri și lupi pregătiți de vânătoare. Perfecțiunea cu care e lucrat fiecare detaliu depășește puterea mea de înțelegere.
Apoi, mâncarea.
Zei mari, mâncarea!
Mănânc de două ore într-una, și nu glumesc.
Marginile pieței sunt presărate cu butuci, tabureți și băncuțe de lemn, așa că mi-am găsit un loc retras și confortabil în care să-mi înfulec bunătățile.
Mai întâi mi-am luat faimoasa "supă la ulcică", și pot să spun că își merită renumele. Pentru doar zece kilți primești o ulcică mică cu supă picantă în care îți pui ce dorești: tăiței, felii de carne afumată, ou moale, ciuperci, sosuri, orice-ți dorește inima.
Apoi mi-am luat un cartof copt imens, tăiat pe jumătate, și umplut cu diverse chestii: cubulețe de slănină prăjită, roșii uscate, sos de brânză. Un deliciu!
Acum umblu printre tarabe gânditoare, încercând să-mi dau seama ce vreau la desert, pentru că sunt o mie de variante. Dar mai întâi trebuie să dau o raită pe la tarabele cu haine, pentru că garderoba mea necesită o schimbare.
Am constatat cu mare groază azi dimineață că pantalonii mei cei vechi nu-mi mai intră pe picioare, motiv pentru care port o fustă de catifea și ciorapi groși pe dedesubt.
Am nevoie de pantaloni mai largi, pentru că antrenamentele intensive au început să-mi modifice forma corpului.
Poate ar trebui să mă uit și de o rochie nouă. Am doar rochia neagră care...
În fața mea o fetiță izbucnește în plâns, făcându-mă atentă.
- Vă rog! Puteți să mi-o dați mie? Vine și Rick imediat, nu știu unde a dispărut! Rick o să plătească!
Vânzătorul de după tarabă pare tot mai iritat.
- Uite ce-i, fetiță, nuș' cine-i Rick, da' nu pleci cu pălăria dacă n-o plătești! 'Nțeles?
Fetița de lângă mine lasă pălăria roz pe tejghea și două lacrimi mari îi alunecă pe față, adunându-se sub bărbie.
Are ochi mari și verzi care-mi amintesc de Aldrich, și simt că mă înduioșez brusc.
- Ia pălăria, drăguță! O plătesc eu, bine? Adăugați vă rog pălăria la cumpărăturile mele.
Fetița se uită în sus surprinsă, și un zâmbet îi răsare pe fața îmbujorată. Pare cam de vârsta lui Markus, cel mult șase ani.
- Sigur? întreabă agitată. Pot s-o iau? Mama a spus să nu iau nimic de la străini.
Mama ta ar trebui să nu te piardă prin piață, în primul și-n primul rând.
- Sigur poți s-o iei. Îți promit că e în regulă.
Îmi plătesc hainele și-mi îndes sub braț punga de hârtie, întinzându-i fetei pălăria.
- Uite, putem face cunoștință, și atunci n-o să mai fiu străină. Eu sunt Poppy.
- Eu sunt Elise.
Îmi ia pălăria roz din mână cu un zâmbet timid.
- Mulțumesc. Îi spun lui Rick să te caute și să-ți dea banii, bine?
- Nu, nu-i nevoie, Elise.
Mă uit în jur puțin îngrijorată.
- De ce ești singură prin piață, draga mea? Părinții tăi unde sunt?
- La Observator. Eu sunt cu Rick și cu Jas.
- Și Rick cu Jas unde sunt?
- Nu știu. Jas își caută un lup de lemn. Rick a mers să ia înghețată.
- Ah! Vrei să mergem într-acolo, să-l căutăm pe Rick?
Ea mă privește sceptică.
- Tu ai părul alb?
Îmi scot de sub fular coada lungă și albă.
- Da.
Ochii ei verzi se deschid plini de admirație.
- Ești zeița Wadara?!
Izbucnesc în râs, mai-mai să-mi scap pachetul cu haine de sub braț.
- Nu, nu chiar. Ăă... Elise, vrei să te duc la Rick? Nu cred că e în regulă să umbli singură printre străini.
- Bine.
Îmi întinde mâna fără șovăială.
Ah, s-a zis cu desertul. Iată-mă încă din prima seară salvând copii necunoscuți și căutându-l pe Rick. Cineva ar trebui să-i spună acestui Rick să fie mai atent la ce se petrece în jurul lui! Pariez că omul nici n-a realizat că fetița a dispărut de lângă el.
- Uite, e Jas! strigă ea brusc, trăgându-mă în direcția cealaltă. Jasper! Jas!!
Un băiat slăbuț cu ochi cenușii se întoarce brusc de la taraba cu figurine din lemn. Apoi mă pomenesc din senin cu un șut în picior, în piciorul ars, și țip în gura mare, scăpând pachetul pe jos.
- Dă-i drumul! Dă-i drumul în clipa asta!! strigă către mine, scoțând un briceag din buzunar. Că altfel...
Mă trag înapoi buimacă.
Zei mari, sunt atacată de un copil de zece ani!
- Nu, Jas, stai!! Jasper, încetează! strigă fetița furioasă. Ea e prietena mea. Nu o mai lovi, urâtule!
Băiatul se oprește întărâtat, cu briceagul încă în mână. Are un briceag adevărat, pe toți sfinții! Oamenii din Kadara sunt nebuni, chiar și copiii.
- Sunt prietena ei, spun vag, frecându-mi piciorul rănit. Și să știi că nu-i frumos să lovești o femeie, Jasper.
El se întoarce spre Elise iritat.
- Am crezut că strigi după ajutor, deșteapto!
- Nuu! Voiam să-ți spun că mergem să-l căutăm pe Rick.
- Elise, mă omori cu zile!
Îmi vine să râd, în ciuda durerii de picior. Băiatul are niște expresii de om mare, și mă întreb de la cine le-a învățat.
- Ea e Poppy, continuă Elise netulburată.
Ceva se schimbă brusc în poziția lui, și începe să se holbeze la mine aproape fermecat.
- Tu ești Poppy?
Îi privesc pe amândoi confuză.
- Da.
- Poppy, adică Poppy din Tabără?
E rândul meu să rămân mască.
- Păi... da, cred că da. Stai puțin, tu cine ești?
- Jasper.
- Jasper și mai cum?
- Jasper Arthur, spune Elise în locul lui.
- Jasper Arthur și mai cum?
- Jasper Arthur DeSilva.
- O, rahat! Rahat, rahat!
Simt o panică nemaipomenită punând stăpânire pe mine. DESILVA! Bine-nțeles că sunt DeSilva. Ce om normal la cap lasă doi copii să umble singuri prin piață la ora asta?
- Ah... Rick. Rick e Aldrich? o întreb pe Elise tot mai disperată.
Ea se luminează brusc la față.
- Îl cunoști pe Rick?
Cod roșu. Trebuie s-o șterg. Trebuie s-o șterg în clipa asta!!
Îmi dreg glasul subit.
- Mi-am amintit că trebuie să iau ceva de la mirodenii. Trebuie să plec, copii. Jasper, să ai grijă de sora ta!
- Dar nu mergem după Rick? întreabă fetița dezamăgită.
- Nu mai pot. Îmi pare rău, drăguță! Sa aveți un festival fericit!
Țâșnesc printre tarabe cu inima bătând ca o tobă.
Ai lăsat doi copii singuri în noapte, Penelope Grimaldi!
Lasă! Îi găsește Aldrich cu nasul lui de copoi. Și oricum, băiatul ăla, Jasper, părea foare pregătit să se apere de intruși. Mai aveam puțin și luam o scaltoacă bună taman în mijlocul Festivalului.
Îmi fac drum printre tarabele cu ceaiuri și mirodenii, care sunt tocmai în cealaltă parte a pieței.
Trebuie să elaborez o strategie de a savura festivalul fără să dau peste Aldrich în timpul ăsta. Nu vreau să-l văd. Încă simt o durere în piept când mă gândesc la el, și nu mai vreau să fiu tristă.
- O pungă cu ceai roșu grivian! îi cer femeii de la tarabă.
Cineva se împiedică de mine înjurând.
- Ah, fir-ar să... scuză-mă, dulceață! Te-am lovit?
Mă întorc spre bărbatul din spate, și mi se taie picioarele.
- Domnule General!
- Nu sunt acel domn general, dar da, sunt domnul general. Ești în regulă? Te-am lovit?
Mă holbez la bărbatul din fața mea ca la o stafie. Nu are niciun sens. E Khalid DeSilva, îl văd în carne și oase. Ceva mai vesel decât îl știu, dar poate e beat. Nu înțeleg de ce nu mă recunoaște. Da, am o căciulă îndesată pe cap, dar chiar și așa...
- Nu, domnule DeSilva. Sunt bine. I-am văzut pe Elise și pe Jasper singuri pe-acolo, poate ar trebui să...
- A, ăia mici se descurcă singuri! Și oricum, sunt cu frate-său. Așa cred. Nu mor ei, fii liniștită. Jasper e ca o fiară sălbatică. Tu cine ești, dacă-mi permiți?
Clar, omul e într-o dungă rău de tot. Sau e beat. Sau amândouă.
- Eu sunt Poppy! spun răspicat.
Bărbatul ridică din sprâncene surprins.
- Măi să fie! Doar nu ești acea Poppy!
Simt că încep să-mi pierd răbdarea.
- Domnule General, vă simțiți bine? Ați băut mult?
- Mă simt excelent.
Începe să râdă, studiindu-mă cu atenție.
- Grimaldi, da? Ce mai face taică-tău? E la fel de nebun și de periculos ca pe vremuri?
- Da.
- Spune-i că Emett DeSilva îl salută.
- Emett DeSilva? repet alarmată.
Am mai auzit numele ăsta undeva. Unde l-am auzit? Gândește-te, Poppy! Gândește!
O fată cu păr lung trece pe lângă noi, cu o cutie mare de gogoși.
- Tată, vrei niște gogoși cu vanilie? Îmi plac mai mult cei cu fistic. Cred că merg să... o!
Aș vrea să mă transform într-o statuie de gheață ca cele din centrul pieței, dar n-am eu norocul ăsta.
O cunosc pe fata care se oprește lângă noi. O rețin foarte bine, pentru că Aldrich se întâlnește cu ea în Biblioteca Mare. Kavannagh Harlow.
- Bună!
Îmi zâmbește familiar, și cumva zâmbetul ei seamănă cu al lui Aldrich.
- Tu ești Grimaldi, nu-i așa?
- Da.
Mă mut de pe un picior pe altul panicată.
- Eu sunt Ava.
- Îmi pare bine.
De fapt nu știu dacă-mi pare. Vreau doar să o iau la goană în direcția opusă. Ah, câți DeSilva s-au adunat la Festival în seara asta?!
Emett DeSilva ia un gogoș fierbinte din cutie.
- Mulțumesc, iubire. Stai să văd dacă înțeleg, domnișoara e Poppy... Poppy- Poppy?
Ce-o mai vrând să însemne și asta.
- Da, spune Ava zâmbind. Ea e.
- Drăguț. Eu sunt unchiul Emett, Poppy.
Unchiul Emett? Adică?
- Scuză-l pe tata! intervine Ava luându-l de braț. L-a luat valul la taraba cu cidru. Festival fericit, Grimaldi!
Îl trage pe taică-său de braț, dar omul pare că n-a terminat.
- Aldrich ăsta s-a orientat bine. Eu mereu am spus...
- Tată, haide! Ne așteaptă mama.
Îmi iau punga cu ceai roșu și îmi șterg cu groază fruntea transpirată.
Noaptea asta va fi una foarte lungă.