Mă doare capul îngrozitor.
E frig.
Oare au uitat să facă focurile la Cazarmă?
De ce am ceva umed pe nas?
Mă uit în sus și mă dor ochii de la lumina albăstruie a cerului.
Stai, ce?
O, zeilor mari și SFINȚI!
Văd cerul.
Partea proastă nu-i asta, partea proastă e că VĂD CERUL FOARTE DEPARTE DEASUPRA MEA.
- Fir-ai tu să fii, Ildris Nasir!! strig în sus, holbându-mă în jur. Sper că tata te așteaptă jos să-ți taie gâtul!!
Sunt într-o groapă.
Oameni buni, sunt într-o groapă și văd cerul de deasupra ca un petec albastru și rotund. Și mă doare capul de parcă am primit un ciocan în ceafă.
Poate chiar am primit. Îl cred pe Ildris în stare să-mi dea un ciocan în cap de rămas-bun.
Înțeleg.
Toți bărbații chipeși și deștepți sunt nebuni. Cred că ăsta e felul în care natura compensează pentru celelalte calități.
Haide, Poppy, sus!
Mă ridic înțepenită și constat că mă doare și spatele, nu doar capul.
Tocmai se luminează afară, pentru că văd din ce în ce mai bine în jur. Și ninge. Picurii umezi de pe nasul meu sunt fulgi mari de zăpadă care mi se topesc pe piele.
Uuuuuffff.
Am lângă mine un rucsac rudimentar din pânză care zdrăngăne când îl trag mai aproape.
Îmi dau mănușile jos ca să pot face inventarul "bogățiilor" dinăuntru: un covrig, o batistă, o sticlă cu apă (sper), un pumn de cuie și frânghie.
Tot ce-mi doream de la viață.
Am nevoie de un foc.
În primul rând, înainte să văd cum ies din văgăuna asta, am nevoie de un foc, pentru că ninge tot mai abundent.
Abandonez rucsacul și mă ridic cu greutate, căutând bețe și frunze uscate pe fundul gropii în care m-am trezit.
Nu găsesc mare lucru, dar cred că sunt suficiente pentru un foculeț mic care să mă ferească de hipotermie în timp ce pun la cale un plan.
Îmi scot brățara grosolană de la mână și scot un cui. E mai greu decât cu briceagul, mult mai greu... dar continui să lovesc amnarul cu încăpățânare, până când scânteile sar ca o ploaie peste frunzele uscate, făcându-le să ardă.
Bun!
Acum trebuie să suflu.
Ah, ninsoare nenorocită!
Îmi scot căciula ca să protejez cu ea grămăjoara de frunze în timp ce suflu peste micile scântei de foc.
Vântul îmi întoarce fumul în ochi, în nas și în gură. Gâtul începe să mă ardă îngrozitor și îmi apar lacrimi în ochi.
Grozav. Misiunea merge grozav până acum.
În cele din urmă frunzele încep să sfârâie și să ardă. Îmi scutur mâinile mulțumită. Bine.
- Timpul pentru micul dejun! anunț cu voce tare, pe nimeni în special.
Mă așez pe jos lângă foc, trăgând rucsacul mai aproape.
Covrigul meu pare făcut din cauciuc, dar chiar și așa îl mănânc pe tot, fiindcă am nevoie de energie ca să ies din prăpastia asta.
Nu-mi vine să cred că Ildris m-a aruncat într-o groapă. Omul ăla mă urăște. Ori poate-l urăște pe tata și vrea să se răzbune pe mine.
Începe să miroasă a fum.
Hmmmm.
Cineva trebuie să fie sus, în apropiere. Mă întreb dacă e Aldrich. Nu cred. Nu poate fi atât rapid, nici măcar el. De fapt, poate nici nu vrea să mă găsească. Poate s-a înțeles cu Ildris să mă arunce aici special ca să rămân izolată și flămândă, până când mor. Și oricum...
Miroase a ars. A ars!
Sar în picioare cuprinsă de panică. Ard. Haina mea arde!!
N-am timp să mă gândesc cum s-a întâmplat asta. Haina mea groasă a luat foc, și un fum negricios îmi năpădește căile respiratorii.
Încep să țip descheind în viteză nasturii masivi de alamă.
- Haide, haide!!!
Nu mai am timp. Degetele mi se încurcă în găicile mari, și simt o arsură acută coborând pe picior.
Mă înțeapă ochii. Rup ultimii nasturi, smulgând haina de pe mine. Pantalonii!! Pantalonii mei ARD!
Mă arunc pe pământul acoperit de zăpadă înăbușindu-mi țipătul.
Simt materialul înnegrit pe pulpa mea arsă și îmi vine să urlu. Durerea îmi urcă până în creier, încețoșându-mi privirea. Am impresia că mi-am ars carnea, oasele, totul.
Mi se umplu ochii de lacrimi și le șterg furioasă. Cum pot să fiu atât de idioată? Cum??? Să mă pun lângă foc și să nu-mi dau seama că mi s-a aprins haina! Așa ceva nici fratele meu Markus n-ar putea să facă.
Sunt un dezastru.
Aud zăpada sfârâind pe pielea mea arsă și știu că trebuie să-mi smulg materialul pantalonului înainte să se lipească de rană.
Mă răsucesc pe spate, căutând rucsacul.
Nu am cuțit, briceag, nimic... am doar niște afurisite de cuie cu care trebuie să mă descurc.
Înfig un cui deasupra genunchiului, făcând o gaură în pânza groasă, și încep să trag.
Durerea mă face să țip din nou. S-a lipit de arsură. Pânza s-a lipit, și acum trebuie să o trag jos cu tot cu piele. Îmi doresc să am o pernă din care să mușc ca să nu urlu. Dar nu am.
Așa că trag de pantalonul ars, smulgându-l pe de picior, și îmi mușc limba până când îmi simt gura plină de sânge.
De deasura genunchiului până la pulpă, piciorul meu stâng e roșu și umflat, iar la suprafață încep să se formeze bule cu lichid gălbui.
Mi se face rău când mă uit.
Minunat. O să petrec Vacanța de Festival cu un picior ars. Mă rog, parțial ars...
- Poppy? POPPY!
Tresar speriată, aruncând cât colo materialul smuls de pe picior.
Cunosc vocea asta. E vocea pe care o visez noaptea șoptindu-mi tot felul de lucruri pe care n-ar trebui să le visez.
Mă uit în sus, holbându-mă la imaginea încețoșată a lui Aldrich.
- E totul în regulă acolo?
- Minunat! strig către el, înăbușindu-mi geamătul. Tu ce mai faci? O vreme superbă, nu-i așa?
- Poppy, cum ai ajuns pe fundul prăpastiei?
- Am sărit dintr-un copac. Alte întrebări tâmpite mai ai?
Mi se pare că îl văd zâmbind.
- Scuze. Credeam că ai căzut. Ia să vedem, cu ce te scot eu de-acolo? Nu ai niște frânghie la tine, nu-i așa?
- Am.
- Ai frânghie?!
- Tu ești surd?! Am spus că AM!
Sunt din ce în ce mai iritată pe măsură ce frigul îmi pătrunde în oase și pielea începe să-mi supureze. Am rămas fără haină și cu doar o jumătate de pantalon, iar Aldrich întreabă fiecare lucru de două ori, de parcă ar avea urechile înfundate.
- Perfect! Fă un lasou și încearcă s-o arunci în sus. Te ancorez ca să poți urca.
Înnod funia fără chef, azvârlind-o în sus. Aldrich o prinde de la prima încercare, trăgând-o spre el.
- Nu-i nimic în apropiere! îmi strigă de sus. Va trebui s-o țin eu. Te descurci cu urcatul?
Îmi arunc în spate rucsacul și las în urmă hainele arse, prinzând capătul funiei. Încep să urc puțin câte puțin, iar piciorul îmi pulsează de durere la fiecare mișcare. Îmi simt pielea întinzându-se și supurând, dar nu pot face nimic momentan.
Pot doar să urc cu grijă, ca să nu mă izbesc de peretele pietros în urcare.
Fața lui Aldrich e tot mai aproape, și odată cu apropierea îi surprind și șocul din privire.
- Ce se... Poppy, ce-i cu hainele tale?
Mă opintesc strângând din dinți și mai urc puțin.
- Haina mea a ars.
- Haina... ce? Ești rănită? Te doare ceva?
Gâfâi urcând și mai sus.
- Pui întrebări irelevante, Aldrich.
- Piciorul tău. Poppy, oprește-te! Oprește-te în clipa asta!
Mă opresc iritată, privind în sus.
- Ce-i??
- Trebuia să spui că ești rănită! Ține-te bine, da? Te trag eu.
Prind mai strâns frânghia care-mi taie palma, iar Aldrich începe să mă ridice încet.
Când ajung sus mă prinde de brațe și mă saltă afară. Rămâne fără cuvinte când mă ridic în picioare, scuturându-mi zăpada de pe pantaloni.
- Zeilor mari, Poppy! Te-ai ars la picior?
Ridic din umeri enervată.
- Nu-i mare lucru. De ce te holbezi așa? N-ai văzut niciodată o arsură?
El începe să-și descheie haina în tăcere, privindu-mă lung.
- N-am nevoie de haina ta, Aldrich!
- O să faci hipotermie dacă umbli prin munți cu un picior gol și doar în cămașă.
- La fel și tu.
- Nu. Eu sunt mai obișnuit cu frigul decât tine.
Îmi pune pe umeri haina lui mare și caldă care mă acoperă până la glezne.
Miroase a pin și a lămâie, și se simte ca o îmbrățișare uriașă.
Îmi înăbuș un oftat de ușurare. Nu mi-am dat seama cât de frig îmi era până nu a-nceput să-mi fie cald.
- Așează-te puțin jos. Pot să mă uit la piciorul tău?
Dau din cap amorțită, așezându-mă pe o movilă acoperită de mușchi. Îmi întind piciorul cu greutate și Aldrich îl cuprinde în palmele lui mari și aspre.
Atingerea îmi stârnește un tremur diferit prin corp. Îmi amintește de prima zi pe Platou, atunci când mi-a aranjat ținuta și mi-a legat șireturile.
- Nu pare o arsură adâncă, spune gânditor. Dar e destul de extinsă și începe să se umfle. Crezi că poți să mergi așa?
- Da.
- În regulă. Ce ai în rucsac?
Îi întind fără vorbă săculețul, și el zâmbește.
- Ah, hoțul ăsta de Ildris ți-a dat toate lucrurile esențiale ție. Te favorizează.
- Poftim? întreb revoltată. Ești nebun? M-a aruncat într-o prăpastie!
- Unde e cald și nu poți fi atacată de animale sălbatice. Mda. Te pomenești că ți-a dat și mâncare?!
- Doar un covrig.
Râsul lui se împrăștie în aerul înghețat.
- A, doar un covrig! Urât din partea lui. Trebuia să-ți dea o nucă, așa cum mi-a dat mie.
- Toată mâncarea ta e o nucă??!
- Da.
- Aldrich, tatăl tău știe că Ildris suferă de demență? Ar trebui să-i spui! Poate nu și-a dat seama când l-au angajat...
El râde din nou, îndesând lucrurile mele în rucsacul lui.
- Crede-mă, Ildris e nimic în comparație cu bunicul.
- Nu înțeleg, se caută intenționat instructori nebuni pentru Tabără?
- Posibil. Eu plănuiesc să fiu următorul.
Îl privesc surprinsă.
- Vrei să devii Instructor? De ce?
- Îmi place tabăra. Și lupii, și...
- Mai ales lupii, îl întrerup ironică. Viața cu lupii e viața ta ideală, nu-i așa?
El mă privește serios.
- Uneori lupii sunt mai buni decât oamenii.
- Pentru tine poate.
Mă ridic de pe movilă șchiopătând.
- Mergem? Ai idee unde suntem?
El dă din cap aprobator.
- Ne-au adus destul de aproape de poale. Puteam ajunge în noaptea asta dacă nu erai rănită la picior. Dar nu contează, găsim noi un loc de dormit. Vii?
Îmi întinde mâna și ezit câteva clipe.
În cele din urmă i-o accept, pentru că șchiopătez și am nevoie de un sprijin.
- Nu cred că iubita ta ar fi încântată de asta, murmur în urma lui.
El se concentrează la denivelările peste care coborâm.
- Ce iubită?
Ridic din umeri, sperând că roșeața puternică nu-mi trădează emoția.
- Abby spune că ai o iubită la Vulpi.
- Cine, Ava?
- Nu știu. A spus că e lider de detașament.
Zâmbetul lui se lățește.
- Abberney nu-i atât de informată pe cum pare. Ava nu-i...
Mă uit la el suspicioasă.
- Nu-i nevoie să te scuzi, Aldrich. Bănuiesc că nu-i o crimă să ai o iubită din alt detașament.
- Ava e verișoara mea.
- Fii serios! Îți cunosc rudele din Egarthia, și nu ai nicio Ava.
- E din partea tatălui.
- Noviană, din partea tatălui?
- Maleză. Unchiul Emett e căsătorit cu regina.
- Atunci de ce o cheamă Harlow?
- Pentru că n-a vrut să se știe că e prințesă. Harlow e numele bunicii ei. Stai puțin!
Se întoarce spre mine cu o lumină jucăușă în ochi.
- Parcă nu știai cum o cheamă.
- Mi-am amintit întâmplător.
- Domnișoară Grimaldi, te interesează cumva viața mea amoroasă?
- Urăsc să te dezamăgesc, dar am preocupări mai importante decât asta.
- Păi, în tot cazul, spune-i lui Abby să se informeze mai bine pe viitor.
Mă simt groaznic.
Aldrich nu are iubită. Dar acum am eu un iubit.
Cum am putut să înțeleg totul atât de greșit? Cum??
Îl strâng mai tare de degetele, și el mă strânge înapoi.
- Te doare piciorul?
- Nu.
Cred că mi-a amorțit, pentru că nu mai simt nimic. Odată cu dispariția durerii corpul meu se concentrează pe celelalte senzații: mâna lui Aldrich, mirosul lui care mă învăluie de peste tot, ochii aceia fascinanți cu care mă privește. Râsul lui bogat ca o ploaie de vară.
Nu, nu, Poppy. Nu ai voie să gândești așa. Bodhi e iubitul tău. Gândește-te la Bodhi, da?
Îmi alung gândurile cu un efort uriaș.
Bodhi e drăguț. Are păr castaniu și ochi verzui, un verde palid, aproape gri. E o culoare drăguță, dar nu se compară cu ochii hipnotizanți ai lui Aldrich. Pe toți zeii, nu te mai gândi la Aldrich!
- Poppy?
Tresar pierdută în gânduri și simt că roșesc.
- Poftim?
Îmi dau seama că mergem de multă vreme, iar mâna lui Aldrich e rece într-a mea.
- Se înserează curând. Te-am întrebat dacă vrei să caut un adăpost.
Îmi trec degetele peste palma lui rece.
- Aldrich, trebuie să facem schimb. Ești rece ca gheața.
- Nu.
- O să faci hipotermie și eu nu pot să te târăsc tot drumul pentru că ești prea greu! Așa că ia-ți haina!
- Poppy, sunt bine. Trebuie doar să găsim un adăpost și să facem focul.
- Nu. Trebuie să te încălzești acum. Ia asta!
Se întoarce spre mine, trăgându-mă mai aproape.
- Te pot duce în brațe. Și-așa șchiopătatul tău ne întârzie prea mult.
Sper din suflet că nu mi-a luat fața foc. De fapt știu că mi-a luat, dar sper că e suficient de frig încât să nu se observe.
- Bine. Orice crezi tu că ne poate ajuta să nu murim de frig.
El mă ridică în brațe cu atenție, ferindu-mi piciorul rănit.
Îmi desfac haina prea mare și o trag peste umărul lui, înlănțuindu-i gâtul cu brațele.
Simt că e rece atunci când pieptul lui se lipește de pântecul meu, și știu că în schimb el îmi simte căldura corpului.
Îl aud oftând încet, cu fața îngropată în umărul meu.
- E mai bine așa? întreb tremurător, lipindu-mă strâns de el.
- Da! murmură în părul meu, începând să se miște din nou.
Mă simt moale și caldă în ciuda răcelii corpului lui. Mi-ar plăcea să-i desfac cămașa și să...
Nu nu! Nu mă pot gândi la asta. Nu am voie!
Îmi scapă un geamăt de frustrare, și el se oprește.
- Te deranjează ceva, Poppy?
- Nu.
Nu ceva ce i-aș putea spune lui, în mod sigur.