Îmi rămâne o singură opțiune, cea pe care am încercat din răsputeri s-o evit: opțiunea cu doi ochi ciudați, verzi-aurii, care mă privesc foarte dușmănos de o săptămână întreagă.
Simt că mă doare mintea numai când mă gândesc. Mi-am pus tot detașamentul în cap pentru nimic! Și mai trebuie să merg și cu Bodhi la întâlnire sâmbătă seara...
Hotărât, viața mea e un haos.
Mai sunt două zile până la proba finală din stagiul doi, și azi nu am reușit nici măcar să intru înăuntru, pentru că lupii s-au strâns mârâind la ușa țarcului.
- Mai spune-mi o dată, de ce suntem noi la bucătărie miercuri seara, când toată lumea joacă zaruri și stă la taclale?
- Păi, eu stau pentru că am nevoie de ceva cu care să-l mituiesc pe Aldrich, iar tu stai pentru că ești o prietenă foarte bună.
Abberney se strâmbă nemulțumită, feliind subțire cartofii pe care i-a curățat.
- Și după cartofi ce mai trebuie?
- Sosul de iaurt. Ne trebuie smântână, mărar, castraveți murați și usturoi.
- Mărar? De unde să iau mărar în vârful muntelui, Grim?
- Merge și cu mărar uscat. Sper.
Constat că e destul de greu să reproduci mâncarea irezistibilă de la Alida într-o tabără de munte, în plin sezon rece. Îmi lipsesc o groază de legume proaspete și încep să mă tem pentru reușita planului meu.
- Cartofii ăștia îi pun la prăjit?
- În untură de rață, da.
- Cucoană, avem doar untură de urs, sau ce-o fi asta aici...
- Bine! Pune de care este. Important e să rămână moi înăuntru și crocanți la exterior. Și condimentele, desigur. Avem nevoie de un amestec. Notează: sare, piper, pudră de ardei iute, cibrișor, rozmarin...
Îmi șterg ochii lăcrimoși și continui să tai în fâșii subțiri ceapa ce care trebuie s-o rumenesc în unt.
Aldrich ar face bine să merite toate cele trei ore de muncă! Pentru că Abberney are dreptate. Puteam sta liniștite la Cazarmă să ne refacem după ce-a scos Ildris sufletul din noi la sala de lupte, dar iată-ne aici, lucrând de zor pentru un burger uriaș cu cartofi prăjiți și patru sosuri. Toate cele patru sosuri, pentru că am sentimentul că DeSilva nu-i ușor de impresionat.
- Nu pot să cred că ai dat drumul iepurilor! mormăie Abbey tăind cubulețe brânza pentru sosul galben. Și mai era și să ne alegem cu traumatisme!
- Traumatisme, repet amuzată. Ne-am apucat să folosim cuvinte mari? Pentru că știu și eu destule.
- Lasă. Ce pun în sosul ăsta de brânză?
- Pui un cub de unt la topit, și apoi lingura de făină, și boabele de muștar date prin mojar. Apoi torni lapte câte puțin și amesteci continuu... și la urmă brânza. Condimentezi cu sare, piper și nucșoară.
Ea-și dă ochii peste cap exasperată.
- Atâta treabă pentru un sos?! Dacă DeSilva face figuri i le torn în cap cu mâinile mele!
Pun tigaia la încins, tăind o chiflă pufoasă în două.
- Ai grijă să nu se ardă cartofii, bine? Eu mă apuc de burger.
Îmi șterg sudoarea de pe frunte.
Există un motiv pentru care nimeni nu folosește bucătăria cazarmei, chiar dacă e deschisă zi și noapte. Suntem atât de frânți după deșteptarea de la ora cinci și după toată instrucția, încât nici nu vrem să auzim de gătit.
Chifteaua de carne tocată începe să sfârâie pe plită, răspândind un miros îmbietor de condimente. O presez cu o lingură plată, făcând-o cât mai subțire.
Chiflele se rumenesc alături, iar celelalte ingrediente sunt înșirate pe masă în boluri ordonate: castraveți feliați subțire, slănină prăjită, pastă de hrean, roșii uscate și felii de brânză.
În Egarthia aș fi pus salată verde și felii de roșii proaspete, dar... nu suntem în Egarthia.
- Bun! spune Abberney, învârtind de zor în sos. Ăsta micu' e gata. Și cartofii s-au aurit. Să-i scot cu strecurătoarea?
- Da. Și presară condimentele pe ei cât sunt fierbinți!
- Gata. Ce mai trebuie?
- Trebuie să-l scoți pe Aldrich din cameră și să-l duci cum știi în bibliotecă. N-am nevoie de spectatori când urmează să mă milogesc de el.
Abberney zâmbește ironic.
- Ah, ce-aș vrea s-o văd pe Grimaldi umilindu-se în fața lui DeSilva!
- N-am înțeles, Abby, de partea cui ești?
- Fără supărare, Grim, sunt întotdeauna de partea compatrioților.
- Uff, da... atunci du-te și scoate-l din cameră, bine? Vin și eu în zece minute!
Cât timp se rumenește carnea fac un cornet elegant din hârtie și torn cartofii fierbinți, apoi mut sosurile în păhărele mici de tablă.
Ultimul pe care îl asamblez e sandvișul imens, care trebuie să fie încă fierbinte când e servit.
Le așez pe toate artistic pe o tavă, și mă grăbesc să ajung la subsol, lăsând bucătăria într-un haos total. Abby a spus că strânge și curăță mai târziu. V-am mai spus că o iubesc pe Abby?
🌑
Ușa bibliotecii e întredeschisă și dinăuntru se aud voci tot mai aprinse.
- Abberney, pe toți zeii! Mă așteaptă băieții la zaruri!
- Două minute! insistă Abberney pe un ton jalnic. Mai ai răbdare două minute! N-o să-ți pară rău. Promit! Am...
- Nu am două minute! Sunt un om ocupat. Și oricum, nu văd ce...
Împing ușa intrând grațios cu tava acoperită în mână.
Aldrich stă într-un fotoliu cu sprâncenele dese adunate într-o privire cruntă, iar Abby încearcă să-l țină pe loc.
- Ah! Grimaldi era surpriza? întreabă indispus. Într-adevăr, mi-era foarte dor de ea. La revedere, Abberney!
Ocolesc fotoliul, așezând tava pe măsuța din fața lui. Știu că a mirosit deja mâncarea cu nasul lui de lup, chiar dacă e ascunsă sub capac.
Pare din ce în ce mai morocănos.
- Care-i treaba, Grimaldi?
Abberney se retrage rânjind și-mi face cu ochiul peste capul lui înainte să iasă.
Mă așez în fotoliul de vizavi cu calm.
- Mănâncă!
Aldrich mă privește bănuitor.
- Vreți să mă otrăviți?
Nu-mi pot stăpâni un zâmbet. Aldrich e adorabil când e prost dispus. Zei, tocmai am spus că Aldrich DeSilva e ADORABIL? Nu, nu, nu. A fost o scăpare. Îmi retrag toate cuvintele.
- Doar mănâncă, bine?
Văd pe fața lui chipeșă o mică luptă, și încep să mă îngrijorez. În cele din urmă animalul flămând din el câștigă, și trage măsuța mai aproape, ridicând capacul.
- Ei, fir-ar să fie! Doar nu sunt... doar...
Mă privește șocat.
- De unde ai... ăsta-i cumva un burger???
Ridic din umeri cu satisfacție.
- Gustă și-o să vezi.
El adulmecă totul amușinând aerul. Abberney are dreptate. S-ar putea ca DeSilva să fie pe jumătate lup.
- Stai, am mai mâncat asta undeva... mirosul...
Își mijește ochii gânditor.
- Poate îmi amintesc dacă mănânc.
Ridică sandvișul cu mâinile lui mari, luând o mușcătură imensă. Hotărât, omul e lup.
Suspinul lui de plăcere îmi strânge ușor pântecul. N-ar trebui să scoată sunete de-astea. N-ar trebui.
- Alida! spune brusc, lăsând sandvișul jos. Mama e înnebunită după mâncarea lor. Și cartofii în... zeilor mari, sosurile!
Mă las pe spătarul fotoliului urmărind satisfăcută cum înmoaie feliile în sos, gustând din toate pe rând. Mă bucur că am făcut porție dublă, pentru că stomacul lui Aldrich în mod sigur are o gaură undeva. Eu aș crăpa dacă aș mânca jumătate din cât a mâncat el.
- Sunt toate patru, îi explic pompos. Sosul de hrean, sosul de muștar, cel roșu e de ardei iute și celălalt de iaurt.
- Grimaldi, poți să faci vrăji? De unde au apărut astea?
Îmi flutur mâinile prin fața lui.
- Din aceste mâini drăguțe. Și mi-a luat trei ore, în caz că ești curios.
- Zei! Ce te-a apucat să...
Încremenește cu feliile de cartof în mână.
- Vrei ceva în schimb?
Dau din cap amuzată.
- Bine-nțeles.
- Trebuia să spui de la început!!
- Ai mâncat mai mult de jumătate, îl informez încântată. Asta înseamnă că îmi ești dator.
- Dacă o dau înapoi se pune?
- Dacă o scuipi te omor. Am lucrat la ea trei ore!
El geme disperat, privindu-și degetele pline de sos.
- Sunt un prost. Trebuia să-mi dau seama!
Își mănâncă restul sandvișului cu o față lungă.
- Hai, spune, ce vrei de la mine?
- Termină de mâncat și pe urmă trecem la afaceri.
El oftează încă o dată, luând ultimii cartofi.
- Ți-aș mulțumi pentru cină, dar din moment ce o plătesc, nu cred că mai are vreun sens.
- Adevărat. O să-mi mulțumești sub altă formă.
Aștept până când își șterge degetele de șervet, adunând cu grijă totul, și acoperă resturile cu capacul.
- Așa. Cât mă costă această masă nemaipomenită? Un ficat? Un rinichi?
Îmi dreg vocea.
- Ceva nesemnificativ. Să zicem, puțină salivă.
- Sigur! Cum doriți să...
Ochii lui scânteiază brusc.
- A! Nu. Nu, nu, nu!
- Aldrich, lasă-mă să-ți...
- Nu! Nu-mi cere să te marchez, pentru că nu pot.
- Nu-i nevoie să mă săruți! Înțeleg chestia cu monogamia. Serios! Nici eu n-aș vrea ca primul meu sărut să fie forțat. Dar sunt sigură că există alte metode. Tu știi o mulțime de trucuri...
- Grim, n-ar fi corect față de ceilalți! E un examen. Fiecare recrut...
- Te rog!! Ai văzut că mi-am dat silința. Nu pot să trec, și nu mai am timp...
- Dar iepurii? întreabă sceptic. L-am văzut pe Bodhi lângă Cantină ieri. Ce-ai făcut cu iepurii?
- Am... ăă... am avut un incident.
- Anume?
- S-au... au reușit să scape. Încuietoarea de la cușcă a cedat.
Se încruntă la mine confuz.
- Cum adică a cedat? Și erau două cuști. Vrei să spui că au sărit pur și simplu încuietorile de la ambele cuști?
- Cam... da.
Începe să râdă înfundat, clătinând din cap.
- Te mai întreb odată, ce-ai făcut cu iepurii?
Îmi las fața în palme stânjenită.
- Le-am dat drumul. Pentru că erau speriați și scheunau înăuntru...
- Grimaldi!
- Aveau niște ochi atât de îngroziți! Loveau cușca cu lăbuțele, și tremurau...
- Evident că tremurau! Voiai să danseze de bucurie? Orice pradă... zei, Grim, nu înțeleg cum ai ajuns la Lupii de Noapte!
Ridic din umeri neputincioasă.
- Poți te rog să mă ajuți? Te rog!
- Nu.
- O să rămân în Stagiul Doi tot anul!
- Dacă te-ai concentra mai mult...
- Aldrich, te implor! Trebuie să ma ajuți. Tatăl meu a adus-o pe mama ta în Kadara în timpul Marii Gripe, iar eu îți cer atât de puțin!
- Nu știu dacă te-ai gândit la asta, dar noi nu suntem părinții noștri.
- Nu, dar... așa ar fi frumos. Ce-ar spune mama ta dacă ar știi că refuzi să mă ajuți? Nu crezi c-ar fi dezamăgită?
- Cine te-a învățat să șantajezi emoțional?
Tata.
- Te rog, Aldrich! De câte ori mai vrei să te rog? Ți-am adus de mâncare, nu? Asta nu înseamnă nimic?
- Ba da. Înseamnă că ești o mică profitoare, Grimaldi.
- Am lucrat trei ore la masa asta. Și-ți cer în schimb un minut. E chiar atât de greu?
- Tu nu înțelegi.
Se sprijinește cu capul de spătar oftând.
- Ildris mi-a interzis să ajut pe oricare dintre voi.
Mă uit la el descumpănită.
- Spune sincer, vrei să cad Stagiul Doi? Îți place să ai oameni slabi în echipă?
- Nu. Dar dacă mă întreabă...
- Îi spui că te-a luat valul într-o zi... neintenționat.
Râsul lui îmi gâdilă pieptul.
- M-a luat valul, repetă amuzat. Și te aștepți ca Ildris Nasir să creadă așa ceva.
Mă uit la el jignită.
- De ce? Nu sunt destul de frumoasă pentru asta?
- Ești foarte frumoasă, spune exasperat. Nu asta-i problema. Noi...
- Aldrich, te rog! Nu pot să-mi închipui ce-ar crede tata dacă aș cădea Stagiul Doi. Înțelege-mă. Nu vreau să-l fac de rușine.
El mă privește lung, mușcându-și buza de jos cu o expresie concentrată. Se pare că secretul era să-l șantajez cu tata, nu cu mama.
Bun. De ținut minte pe viitor.
Se ridică din fotoliu degajat.
- Mâine la miezul nopții, spune scurt. Ne întâlnim aici. Să nu porți multe haine.