Fii gata mâine dimineață la opt. Vei fi solicitată să ne însoțești în locul unui Urs care s-a accidentat. A.B.
Recitesc biletul, ca să fiu sigură că am înțeles corect ora.
Azi e o zi mare. O zi atât de mare încât m-am trezit iar cu noaptea-n cap și am mers în biblioteca mare, la Vulpile Roșii, ca să caut o carte despre iepurii sălbatici și hrana lor preferată.
Abberney spune că în perioada asta a anului iepurii sălbatici sunt rari, pentru că fie coboară la câmpie din cauza frigului, fie sunt mâncați de animale mai mari.
Iar eu trebuie să mă asigur că în câteva zile obțin iepuri suficienți pentru a mă împrieteni măcar cu o parte din lupi. Bănuiesc că dacă una dintre haite mă acceptă, ceilalți vor subscrie pur și simplu. Cel puțin așa sper. Sunt mai multe haite adăpostite la țarcuri, fiecare în sectorul ei, și momentan niciuna nu mă agreează prea mult.
Așadar sunt aici, în fața Cazarmei, înarmată cu o duzină de lucruri: nuci, scoarță de copac, frunze aromatice, așteptându-l pe Alex Bodhi.
Partea cu capcanele o rezolvă el, pentru că eu nu mă pricep la așa ceva.
Vocile apropiate care se aud îmi stârnesc un oftat de ușurare. Stau ca pe ace sperând să nu apară niciun Lup matinal pe-aici ca să mă vadă plecând.
- A pus tava pe trepte la răcit, imaginează-ți. Iar tata care nu vede nimic, a călcat cu încredere direct în prăjitura ei cu măr.
Mă trag înapoi îngrozită când râsul lui Aldrich ajunge până la mine.
Ah, fir-ar să fie, fir-ar să fie!!!
Oare mai am timp s-o zbughesc înapoi în cazarmă? Mă răsucesc pe călcâie cât ai clipi, țâșnind pe scările care urcă spre dormitoare.
- Da, Zara are obiceiul să facă de-astea tot timpul, îl aud pe Ildris. Chiar mi-e... Grimaldi!
Înțepenesc în capătul scărilor cu pungile în mână.
Ah, FIR-AR SĂ FIE!
- Domnule Instructor! spun cu un zâmbet exagerat. O dimineață frumoasă, nu-i așa?
Încerc să ignor privirea de gheață a lui Aldrich.
Ildris mă privește surprins, analizându-mă de la bocancii proaspăt lustruiți până la coada înaltă din vârful capului.
Mă mut de pe un picior pe altul neliniștită.
- Unde mergi atât de echipată sâmbătă dimineața?
Îmi duc instictiv pungile de hârtie la spate, chiar dacă știu că nu poate vedea prin ele.
- Eu...ăă... lucrez la un proiect. La o strategie, mă corectez repede. Pentru Stagiul Doi, domnule Instructor.
- Nu te-am întrebat ce faci, specifică Ildris sec. Am întrebat unde mergi.
- A!
Mă uit la Aldrich încercând să-mi dau seama dacă m-a pârât deja sau încă nu. Bănuiesc că disperarea din privirea mea ajunge cumva la inima lui de piatră, pentru că ridică din sprâncene brusc.
- A, da! Parcă voiai să faci o plimbare la țarcuri, Grimaldi?
Bine, deci nu i-a spus.
- Da, m-am gândit să petrec mai mult timp făcând observații, îi spun lui Ildris zâmbind. Nu știi niciodată ce poți afla despre lupi, poate secretul stă tocmai în...
Pașii apăsați de după cazarmă mă lasă fără suflu. De data asta știu cine vine. Zeilor mari, tocmai acum?!
Ildris și Aldrich se întorc odată cu mine spre silueta masivă în uniformă cenușie care apare în spatele lor, ducând în mâini carcase de fier și frânghii.
- Domnule Instructor Nasir! salută Bodhi politicos, oprindu-se la câțiva pași.
- Domnul Bodhi! constată Ildris sec. Aveți treburi prin partea asta?
Alex Bodhi zâmbește netulburat, făcând un semn spre mine.
- Nu prea multe. Veneam doar s-o iau pe Grimaldi în misiune.
Simt că mi se înmoaie genunchii sub privirea ucigătoare a lui Ildris.
- Deci nu mergi la țarcuri, Grimaldi.
- Nu chiar acum, spun stins. O să merg mai târziu.
- Aha.
Zâmbește forțat, luându-l pe Aldrich de braț.
- Drăguț. Păi, misiune plăcută, domnișoară!
Ah, zeilor, e de rău. În Detașamentul Cinci cuvântul drăguț nu se folosește niciodată în sens bun. Dar n-am timp să mă gândesc la asta acum.
- Sunt gata! îi spun lui Bodhi, coborând scările cu pungile în mână.
El mă privește lung, stăruind asupra feței mele.
- Ce zeilor, Grimaldi, ți-ai propus să mă amețești la prima oră a dimineții?
Îmi rețin chiotul de satisfacție gata să iasă la suprafață.
- Poftim? Nu. Așa arăt eu tot timpul.
Abby spune că e răspunsul standard al fetelor. Așa m-am trezit, cu obrajii pudrați și cu un vișiniu intens pe buze.
În Kazdin machiajul e o raritate. Nu pentru că ne-ar fi interzis, ci pentru că e complet inutil să te aranjezi când știi că urmează să-ți curgă șiroaie de sudoare pe față la antrenamente.
Ziua de astăzi e o excepție. Dacă Alex Bodhi face atâtea eforturi pentru mine, cred că pot face și eu un mic efort să arăt ca o păpușă proaspăt scoasă din cutie.
- Sigur că așa arăți, consimte el râzând. Perfectă tot timpul, nu? Haide! Am permis de trecere pentru amândoi.
🌑
- Zahăr. Două pungi cu zahăr.
- Am notat.
- Pieile de pe paturi trebuie curățate.
- Altceva?
- Nu mai sunt cartofi.
- În regulă.
- Petrol. Vreascuri...
Notez cu conștiinciozitate tot ce-mi dictează Bodhi în timp ce verifică dulapul de lemn din colțul kalei.
- Patul ăsta se clatină, îl anunț în treacăt. Avem cuie? Cred că...
- Notează. Unul dintre paturi trebuie reparat.
- Nu pare mare lucru. Dacă avem cuie și un ciocan am putea să...
- A, nu, Grimaldi! mă întrerupe cu un rânjet. Nu-l reparăm noi. Trimitem pe altcineva să o facă. Ce farmec ar mai avea să fii Lider de detașament dacă trebuie să faci muncă de jos?
- Corect. Atunci, am notat...
- Și lemne. Rezerva de lemne e aproape goală.
- În regulă.
Bodhi închide ușile dulapului cu un zâmbet satisfăcut.
- Gata. S7 a fost verificată. Simplu, nu?
Notez pe foaie codul kalei în care suntem.
Verificarea lor e o muncă destul de ușoară, nu înțeleg de ce li se dă o zi întreagă recruților la dispoziție pentru asta. Oricum, norocul nostru că am terminat repede! Mai avem câteva ceasuri bune până la lăsarea serii.
Împăturesc cu grijă foaia în buzunarul de la piept al tunicii verzi și deschid rucsacul de pânză pe care l-am carat tot drumul.
- Cred că e timpul să scăpăm și de astea, Bodhi! îl anunț lihnită.
- O! Ai luat gustări, Grimaldi?
- Am luat gustări?! repet jignită. Am luat o masă cu trei feluri, domnule Lider de detașament!
El înalță din sprâncene impresionat.
- Ai relații la bucătărie?
- Nu. Le-am pregătit eu singură aseară.
Îi întind un sandviș imens în stil egarthian, și e din ce în ce mai uluit.
- Ești ca o mină de aur, Grimaldi! Și frumoasă și gospodină.
- Nu vreau să mă laud, îl informez modestă, dar mai am multe alte calități.
- O, sunt convins!
Îl urmăresc cu interes luând prima mușcătură. Expresia de pe chipul oamenilor care gustă pentru prima oară un burger e întotdeauna de nedescris.
- Măi să fie, Grimaldi! exclamă el șocat. Ce-ai pus înăuntru? Vrei să te măriți cu mine?!
- Stai la rând, Bodhi! Am o listă lungă de pețitori.
- Ah, pot să-mi dau seama de ce!
Îmi scot propriul sandviș, mușcând cu satisfacție din el. Nu sunt eu o bucătăreasă prea bună (nu sunt nici măcar mediocră, ca s-o spun sincer) dar cele trei veri în care am lucrat la taverna Alida își spun cuvântul.
Burgerii de la Alida și cartofii prăjiți în untură de rață sunt o delicatesă faimoasă în Egarthia. Și, spre norocul meu, am reținut foarte bine procesul de preparare al fiecărui fel. Cu puțin efort aș putea recrea chiar și sosurile lor unice, dar aseară n-am avut timp pentru asta. Sosurile sunt mai dificil de obținut decât sandvișul în sine, ceea ce-i o mare absurditate.
- Și, cum e la Lupii de Noapte? întreabă el, așezându-se lângă mine. Îți place?
- În general da. Săptămâna asta n-a fost grozavă, spun cu o grimasă. Băieții sunt foarte scandalizați că ți-am cerut ajutorul.
- Ah, bine-nțeles! Am văzut fața lui Aldrich azi dimineață.
Mă întorc spre el surprinsă. N-am auzit pe nimeni să-i spună pe numele mic în Tabără.
- Îl... vă cunoașteți?
- Colegi de școală, spune sec. În caz că te întrebi, a fost la fel de groaznic dintotdeauna.
- O!
- Umbla cu lupii după el ca o sălbăticiune. Un ciudat. De fapt, toată familia aia e o adunătură de ciudați, de la bunică-său până la aia mică.
Sunt din ce în ce mai surprinsă.
- DeSilva are o soră?
- Da, o soră și un frate, amândoi sălbatici ca niște animale. Cred că maică-sa habar n-are cum să-i crească. Prințesele știu doar să se aranjeze și să-și vopsească unghiile.
Vorbește cu o înverșunare care mă deranjează.
Mama lui Aldrich e o prietenă strânsă a familiei nostre. N-am mai văzut-o de ani de zile, pentru că plecam întotdeauna la bunicii din Grivia când ei veneau în Tamala... dar tata și mama țin la ea foarte mult. Da, se amuză de faptul că s-a măritat cu un kadaran și nu știe să facă mare lucru prin casă, dar asta nu înseamnă că e o femeie incapabilă.
- Cred că ar trebui să ne apucăm de capcane, spun abrupt, mototolind șervetul murdar. Se face târziu.
Și nu mai vreau să vorbim despre familia DeSilva.
- Da, ar trebui s-o luăm din loc.
Bodhi se ridică sprinten, scuturându-se pe pantaloni.
- Mulțumesc pentru masă, Grimaldi. A fost un deliciu! Îți sunt dator pe viață.
Îmi leg rucsacul cu un zâmbet pe față.
- Adu-mi săptămâna viitoare câțiva iepuri și suntem chit!
Ieșim afară în aerul rece, închizând cu grijă ușa după noi.
E tot mai frig în fiecare zi, și deja uniforma obligatorie s-a îmbogățit cu piese noi: mantaua, căciula și fularul dintr-un material flaușat care ne ajută să nu murim înghețați pe Platou dimineața.
- O să pun câteva la distanțe mari, îmi explică Bodhi, scoțându-și briceagul și colanul de frânghii. Vrei să-ți arăt cum se montează o capcană?
Clatin din cap leneș.
- Prefer să te privesc pe tine.
Ochii lui verzui scânteiază provocator.
- Sentimentul e foarte reciproc, Grimaldi.
Nu mă refeream la... în fine, cred că e în avantajul meu să las lucrurile așa.
Îl urmăresc cum montează capcanele sprijinindu-le în bețe subțiri.
- Grum, ai momeala la tine?
Mă las pe vine lângă el, întinzându-i o pungă de hârtie.
- Va trebui să pui tu astea înăuntru, pentru că ai mâinile mai mici. Urșii Cenușii nu-s prea îndemânatici cu mărunțișurile.
- Bine.
Nu mi s-a părut niciodată că aș avea mâini mici până n-am ajuns în Kazdin, dar Bodhi are dreptate. Kadarenii au o constituție diferită de cei din țările de jos. Sunt mai înalți, mai lați, și toate membrele lor par mult mai mari decât ar trebui.
- Următoarea capcană o punem în stil clasic, cu lasou de frânghie, continuă Bodhi. Nu știm care sunt mai eficiente la iepurii sălbatici, e bine să încercăm mai multe metode.
- Să trăiți, domnule Lider!
Îl urmez cu promptitudine prin munți, încercând să nu mă plâng de frigul pătrunzător și de durerea tot mai accentuată din mușchi.
- Ai obosit? întreabă Bodhi după un timp, observând că rămân în urmă.
- Nu! îl asigur repede. Lupoaicele de Noapte nu obosesc niciodată.
El râde înveselit și clatină din cap.
- Sigur, cum de mi-am permis să presupun altceva?
Îmi întinde mâna lui mare.
- Mă tragi înapoi, Grimaldi. Trebuie să te ții după mine.
Îmi privesc o clipă mâinile înmănușate, după care mă întind spre el, prinzându-l strâns.
Mă încearcă un soi de vinovăție neplăcută, și sunt foarte recunoscătoare că nimeni din Detașamentul Cinci nu ne poate vedea. Lacoste ar înnebuni dacă m-ar vedea cu Bodhi de mână. Sau Ildris. Sau Abby, sau toată lumea dacă mă gândesc bine.
Când scăpăm de ultima capcană, afară începe să se întunece.
- Înapoi în Tabără! decretează Bodhi, trăgându-mă după el. Nu uita că-mi datorezi o întâlnire, lupoaico!