- Ascultă aici, Abberney:
Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaște și larve, iepuri, pârși și alte animale mici, la mistreț, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi și chiar urși.
Abberney mă privește miloasă din vârful patului.
- E sâmbătă, Grim, ia o pauză!
- Trebuie să fac ceva. Sunt ultima pe tabel și...
- Vreți să tăceți odată? mormăie una dintre fetele de jos. Singura dimineață în care nu se dă deșteptarea vă treziți voi ca gaițele cu noaptea-n cap!
- Grimaldi are probleme, spune Minelli răutăcios din patul ei. Atrage lupii ca un stârv proaspăt.
- Taci din gură, Minelli! mă răstesc enervată.
O altă veterană își ițește ochii umflați de somn de sub pătură.
- Dacă nu tăceți din gură vă arunc afară pe toate trei!
Îmi închid cartea discret coborând dintr-un salt jos. Nu mai pot sta aici. Toată lumea vrea să doarmă sâmbătă dimineața. Trebuie să studiez în altă parte.
Îmi trag halatul pe mine și ies în coridor, rugându-mă să nu dau peste Ildris tocmai acum. M-ar omorî dacă m-ar vedea ieșind din dormitor fără uniformă.
Biblioteca Lupilor de Noapte se află în subsolul Cazarmei. Impropriu spus Bibliotecă, e mai mult un soi de birou vechi cu fotolii roase și cu trei etajere pline de cărți despre tactici militare.
Biblioteca Mare, biblioteca adevărată e domeniul Vulpilor, și voi apela la ea doar în ultimă instanță. Cu puțin noroc cărțile despre lupi pe care le avem aici îmi vor furniza informații suficiente.
Îmi târăsc picioarele pe scările înguste ce coboară în subsol. Miroase a mucegai și a cărți vechi încă dinainte să intru. Într-una din zilele astea ar trebui să...
- A! A,a,a! exclamă cineva dinăuntru. E ocupat, veniți mai târziu!
Mă opresc în prag surprinsă.
Fața drăguță a lui Lacoste e prima pe care o văd, urmată de părul vâlvoi al lui Boggins și de spatele lat al lui Zanizzi.
Stau cu toții tolăniți în fotoliile maro din încăperea principală și par foarte deranjați de apariția mea.
Ei, sentimentul e cât se poate de reciproc.
- Cum adică e ocupat? întreb iritată, împingând ușa. Și în primul rând, de ce sunteți treji la ora asta?
- Zei, Grimaldi, vrem și noi puțină pace! spune Zanizzi exasperat. Jilian sforăie de trăznește și ăia din Anul Doi fac pe grozavii tot timpul!
- Suntem într-o ședință de băieți, îmi explică Boggins cu un zâmbet încântat. Și fac și eu parte, Grimaldi.
- Locul ăsta nu-i pentru ședințe de băieți! E pentru studiu, iar eu n-am unde să merg. Va trebui să vă mutați în altă parte. Scoală-te, Lacoste!
- Mai sunt două fotolii goale! protestează el indignat.
- Da, dar ăsta e cel mai comod. Mi l-am ales încă de ieri...
- Noi venim aici de la începutul anului, minunato!
- Scoală! repet cu înverșunare, trântindu-i o carte peste umăr.
Lacoste se ridică mormăind.
- Numai pentru că ești atât de frumoasă, să știi. Că altfel...
Se trântește într-unul din fotoliile goale, cu un aer cât se poate de morocănos.
- Mulțumesc, Lacoste, spun cu un zâmbet siropos. Ești foarte drăguț astăzi.
- Sunt foarte drăguț tot timpul, e problema ta că n-ai observat.
De fapt, am observat.
Lacoste e cel mai chipeș recrut din anul unu. Seamănă mult cu Aldrich: același păr ondulat, aceleași buze senzuale, aceeași constituție atletică și aceeași înălțime. Diferă doar culoarea ochilor, ai lui sunt de un albastru închis, iar ai lui Aldrich sunt combinația aceea unică de culori.
- Dacă vreți să plecați, sunteți liberi! îi invit pe băieți, alungându-mi repede gândurile.
- Nu vrem! mă informează Zanizzi sec. Ne așteptăm cafelele.
- Cafele? repet confuză. De unde cafele? La cantină nu se dă cafea decât cu aprobare specială.
Știu asta pentru că am insistat de mai multe ori să primesc o cană, și mi s-a spus că în Tabără nu sunt încurajate dependențele. Poți primi doar un ceai negru ca noaptea și cam atât.
- Pui prea multe întrebări, Grimaldi! spune Lacoste rânjind. Stai acolo cuminte și citește-ți cartea.
Ridic din umeri.
Chiar trebuie să-i dau bătaie cu cartea asta, așa că n-am timp de povești.
Mă reîntorc la capitolul despre lupi și tipurile lor de hrană.
Tot ce citesc sună scârbos. Larve, broaște, șopârle... de unde să găsesc eu așa ceva, ca să mituiesc lupii? Și oricum, nu cred că aș putea ține o broască în mână fără să... îîîîhhh!
- Ce citești, Grim?
Vocea lui Boggins îmi întrerupe lectura.
Închid cartea cu un oftat, indicându-le coperta.
- Viața și obiceiurile lupilor cenușii. Nu că mi-ar fi de vreun ajutor.
Lacoste dă din cap milos.
- Te înțeleg. N-am întâlnit în viața mea pe cineva care să emane atâta frică, Grimaldi. Îi atragi ca albinele la miere.
- Mulțumesc că mi-ai amintit.
Sunt ultima pe tabelul de săptămâna asta, mai în spate chiar și decât Boggins cel fricos.
Nu doar că n-am reușit să intru în vreun țarc... dar nu pot nici măcar să mă apropii. De fiecare dată când ajung la un pas de gard, lupii cenușii se ivesc urlând din vizuinile lor. Nici nu mai știu de câte ori a fost nevoit Ildris să tragă cu gloanțe oarbe ca să-i țină la distanță de mine.
- Care-i treaba, Grimaldi? intervine Zanizzi curios. De ce ți-e atât de frică? O putem simți chiar și noi, fără să ne dăm prea mult silința.
Îmi adun genunchii la piept deznădăjduită.
- Voi n-aveți cum să înțelegeți.
Lacoste și Zanizzi sunt în capătul listei, primii care au reușit să intre în țarcuri. După Aldrich ei sunt cei mai buni.
Mă întorc spre Boggins, care nici el nu stă mai bine decât mine.
- Tu cum plănuiești să intri, Boggins?
- Aștept momentul oportun să-i fur un mozol lui DeSilva.
Izbucnim cu toții în râs.
- Stai la rând, Boggins! Jilian și Preston au același plan, îl informează Zanizzi.
- Ar trebui să vindem saliva lui Aldrich pe piața neagră, propune Lacoste încântat. Sunt sigur c-am face bani frumoși cu ea.
- Vezi să nu-ți vând eu ție ficații la bucată, Lacoste! tună cineva din spate, trântind ușa.
Tresar în fotoliu, scăpând cartea de pe genunchi. Nici nu-i nevoie să mă întorc ca să recunosc vocea aceea gravă și aspră, sau izul ușor de pin care apare odată cu ea.
Mă las ușor în jos, bucuroasă că spătarul fotoliului îmi ascunde prezența.
- Așa. Luați-vă cafelele, amărâților. Abia am reușit să le strecor.
Aldrich se mișcă prin cameră, așezând cu grijă o tavă pe măsuța din centru.
- Boggins, dacă te plângi iar că nu are destul zahăr...
Se întorce cu o ceșcuță în mână, dând cu ochii de mine.
Simt imediat nevoia să mă fac și mai mică, dar nu mă pot strânge mai mult de atât.
- Tu ce cauți aici?
Îmi dreg glasul puțin amețită. Nu l-am văzut niciodată pe Aldrich altfel decât în uniforma verde, și bluza lui descheiată la doi nasturi îmi distrage atenția.
- Eu, ăă... păi, eu am venit să studiez. Voi sunteți cei care folosiți biblioteca greșit. Locul ăsta nu e pentru contrabandă cu cafele, domnule DeSilva.
El își pleznește palmele de picioarele musculoase.
- Grozav! Aveam și noi un loc confortabil, s-a zis cu el!
- Femeile strică totul, adaugă Zanizzi cu înțelepciune.
Aldrich se așează pe covorul ros, în mijlocul cercului făcut de fotoliile noastre, iar ceilalți își iau de pe tavă câte o ceașcă drăguță cu cafea fierbinte.
Îmi lasă gura apă de la aburul care se răspândește în bibliotecă. Nu mai știu decât timp n-am băut o cafea adevărată, care să miroase așa. Dar, spre jalea mea, sunt doar patru cești pe tavă, și toate au fost revendicate deja.
- Ce trebuie să fac pentru o ceașcă? întreb spăsită.
- Nimic. Nu mai avem alta, mă informează Boggins cu părere de rău.
Aldrich își privește ceașca zâmbind răutăcios.
- Putem s-o împărțim pe a mea dacă faci față.
Încrunt din sprâncene jignită.
- Sunt pe jumătate griviană, DeSilva. Crezi că mă biruie o cafea tare?
El tușește provocator, mutându-se la picioarele mele.
- Atunci, poftiți, domnișoară.
Mă aplec să iau ceașca și degetele noastre se ating în treacăt. Ale lui sunt aspre și puternice, iar ale mele par atât de mici.
Iau o gură de cafea și simt că lichidul îmi urcă direct la creier. E atât de amară și de tare încât mi se strânge gura instantaneu, și Aldrich începe să râdă.
- Tu n-ai auzit de lapte și de zahăr? Cum poți să bei oroarea asta?
Ochii lui verzi-cenușii se înfig în ai mei.
- Par eu genul care să bea cafea cu lapte, Grimaldi?
Nu. Categoric nu.
Toată ființa lui Aldrich e alcătuită din lucruri dure și amenințătoare, de la fața sculptată până la coapsele puternice.
Nu te gândi la coapsele lui.
- Puteai să pui niște zahăr, spun în defensivă. Dar ne descurcăm cu ce avem.
- Grim citește despre lupi, intervine Zanizzi răutăcios. Nu suportă să aibă punctajul cel mai mic.
Ceea ce e foarte adevărat. Am fost întotdeauna o elevă strălucită în școală și ideea că sunt ultima mă torturează. Nici nu vreau să știu ce-ar gândi tata despre mine dacă ar vedea cât de fricoasă sunt.
Aldrich ia cartea căzută de pe podea, răsfoind-o preocupat.
- Ce pui la cale, Grimaldi?
- Vreau să-i mituiesc cu mâncare. Crezi că funcționează?
Râsul lui mă încălzește până în vârful degetelor. A râs deja de două ori în dimineața asta. Nu c-aș ține evidența, dar zic.
- Nu-i o idee rea. Eu unul sunt foarte ușor de mituit cu mâncare.
- Ce le place lupilor să mănânce?
El lovește cu degetul paragraful pe care i l-am citit lui Abberney în dormitor.
- Asta.
- Bine, și unde găsesc eu broaște sau larve?
- Nu aici, asta-i sigur! intervine Lacoste. Cei de la Vulturi curăță lacul tot timpul.
Aldrich își prinde buza de jos între dinți cu o figură gânditoare.
- Iepuri. Ai putea cere permisiune specială să vânezi iepuri de munte și să...
Îmi vin în minte mutrele drăguțe ale iepurașilor lui Markus și mă scutur îngrozită.
- Iepuri?! S-să... vrei să omor niște iepurași și să-i...
Toți băieții încep să râdă, gata să se înece cu cafelele.
- Vrei să omoare niște iepurași? repetă Zanizzi cu o față plângăcioasă. Cum poți fi atât de barbar, DeSilva?
- Eu o înțeleg! intervine Boggins cu milă. Iepurașii sunt atât de pufoși și drăguți...
- Boggins, îl întrerupe Aldrich sever, în Detașamentul Cinci nu folosim cuvinte de genul drăguți și pufoși. Niciodată!
Îl împung în umăr răutăcioasă.
- De ce? Uite cât de drăguț și de pufos ești tu!
Privirea lui mă săgetează necruțătoare.
- Eu nu sunt pufos și în niciun caz nu sunt drăguț!!!
- Nu, dar n-ar strica să încerci din când în când.
- DeSilva, dacă ai vreun truc pentru noi...
Ușa bibliotecii se deschide din nou, și moțul roșcat al lui Abberney apare prin deschizătură.
- Nu înțeleg, Grim, cu cine... a! Aaa, potăilor ce sunteți!
Intră cu pași mari, punându-și mâinile în șolduri.
- Aha! V-ați strâns toți aici ca să... cafea! Miroase a cafea, zeilor mari! De unde aveți cafea?
Lacoste se bate peste picior rânjind.
- Ia un loc, Abberney. Putem împărți cafeaua mea.
- Vezi să nu mă pun eu la tine-n brațe, Viktor Everett Lacoste!
- Uau! Îmi știi numele întreg, Abberney...
- Am fost colegi de clasă, nătărăule!
Se trântește lângă Aldrich, dându-i un ghiont în șold.
- Un lider adevărat își împarte bunurile cu haita.
Aldrich oftează, pasându-i ceașca aproape goală, și Abby o bea pe toată dintr-o înghițitură.
- Ah, cafea adevărată, zeilor mari! Care ați făcut rost de ea?
Zanizzi rânjește indicându-l pe Aldrich.
- Cine are pile la toată lumea?
- Băiețelul domnului General, adaugă Lacoste ironic.
- Poate vreți să vă torn cafelele în cap!
- Discutăm despre lupi, o pune în temă Boggins. Despre cum să trecem Stagiul Doi. Tu ai vreun plan, Abberney?
- Da.
Se lungește pe podea, întinzându-și genunchii peste picioarele lui Aldrich.
- Ce trebuie să fac ca să te împerechezi cu mine, șefule?
- Nu se poate! intervine Zanizzi râzând. Are orarul plin deja.
- Poți să-ți iei picioarele de pe mine?
- Nu. Îmi place cum se simt pulpele tale. Ai mușchi, nu glumă!
- Nu-ți irosi complimentele, Abby. Sunt monogam. Dacă mă împerechez cu tine trebuie să te păstrez toată viața, și nu prea am chef să-mi rămâi pe cap.
Abberney deschide ochii mari.
- Taci! Nu te-ai... împerecheat până acum?
- Eu mă ofer zi de zi! intervine Zanizzi. Dar domnul DeSilva are gusturi fine.
- Ho, terminați! Nu discutăm aici viețile noastre sexuale. Să reluăm planul cu iepurii de câmp...
- Cu iepurașii drăguți și pufoși, îl corectează Lacoste făcându-mi cu ochiul.