O să trec de Podul Trierii.
Îmi repet asta de dimineață, de când a început nenorocita de ploaie care mă împiedică să văd la mai mult de doi pași în față.
Nu mai știu de câte ori m-am împiedicat și am sfârșit pe pietrele mâloase care străjuiesc poteca spre Tabără, dar mă ustură genunchii îngrozitor. Sunt murdară, udă și hămesită, iar partea cea mai grea nici n-a sosit încă.
Îmi desfac coada lungă și dezordonată, împletind-o din nou, cât mai strâns.
Am nevoie de toată vizibilitatea posibilă, așa că nu-mi permit luxul de a avea părul desprins.
Tata a spus să mi-l prind strâns la ceafă și să port o eșarfă în jurul capului atunci când traversez, ca să mă feresc pe cât posibil de vânt și de ploaie.
Am eșarfa în rucsac și sper că e încă uscată, altfel mi-am pierdut și avantajul ăsta.
Încă puțin, Poppy, încă puțin.
Trag aer în piept, ignorându-mi genunchii zdreliți și zgârieturile proaspete care mă ustură.
Astăzi e singura zi în care se poate intra în tabără, iar Kazdin nu așteaptă după nimeni.
🌑
De jos, Tăbăra e ca un soi de cetate imensă, cu ziduri uriașe, dincolo de care nu se zărește nimic.
Nu văd decât grupurile de recruți care urcă răzleț din toate părțile înaintând spre capătul podului, acolo unde ne așteaptă un bărbat înalt în uniformă argintie.
Îmi înfășor cu grijă eșarfa roșie în jurul feței lăsând la vedere doar ochii, și mă aliniez în șirul de recruți postat pe buza prăpastiei care ne desparte de Tabără.
Bărbatul în uniformă argintie trece prin fața noastră privindu-ne cu ochi critic. Arătăm cu toții la fel de jalnic: haine ude, murdărie, eșarfe trase peste gură și peste urechi.
- Numele meu este Vincinni! tună peste noi, acoperind răpăitul ploii. Așteptați semnalul de plecare și nu vă repeziți ca niște oi! Dacă ajungeți dincolo, vă veți înregistra la poartă menționând detașamentul ales, numele și vârsta.
Îl ascultăm cu toții foarte atenți.
- După cum vedeți, sub pod e o prăpastie. Și un râu, dacă sunteți curioși. Cei care cad se aleg cu membre rupte și leziuni craniene. Și moarte, dacă au ghinion.
Frumos discurs de încurajare.
- Dacă nu vă simțiți în stare, cărați-vă acasă cât mai este timp! Iar dacă nu vă cărați, asumați-vă consecințele!
Se pare că discursul se încheie în această notă foarte veselă, iar Comandantul Vincinni se îndreaptă cu pași mari spre pod, ridicând un fluier în aer.
Rămâne așa minute în șir, fără să sufle.
Nu înțeleg, așteaptă să plecăm a acasă, sau de ce nu dă semnalul?
Ploaia se întețește, iar fulgerele brăzdează cerul, luminând fețele ascunse de eșarfe ale celorlalți recruți.
Suntem atât de bine acoperiți încât mi-ar fi imposibil să-l recunosc chiar și pe tata dacă s-ar afla pe-aici. Pot doar să-mi dau seama după constituție că sunt mai mulți băieți decât fete, și că mă număr printre recruții scunzi, ceea ce e destul de jignitor.
N-am fost niciodată scundă în Egarthia, ba chiar dimpotrivă... dar kadarenii par să fie cu toții niște lungani, indiferent de sex.
Fluierul lui Vincinni se aude ascuțit și subțire tocmai în momentul în care ceața învăluie podul, ascunzându-i capătul.
Ah, zeilor mari!!
Nimeni nu se grăbește s-o ia la goană.
Simt panica celorlalți așa cum o simt și pe a mea, fierbinte și greoaie ca un pietroi în stomac.
Știu că cei care trec primii ajung lideri de detașament, dar nimeni nu pare dispus să se azvârle dincolo de Vincinni.
Eu una prefer să fiu un simplu recrut și să-mi păstrez toate mebrele întregi, iar asta înseamnă să rămân printre ultimii și să învăț din greșelile celor care traversează.
Îi urmăresc cu ochii mijiți pe cei care pun piciorul pe pod, începând traversarea.
Ceața ascunde podul, prăpastia și Tabăra.
Țipătul primei fete care cade mi se înfige în creier ca un țăruș.
Nu pot. Nu pot să mai stau aici și să ascult urletele recruților care cad. Trebuie să traversez sau să plec acasă.
Îmi verific cu degete tremurătoare ghetele de piele și-mi îndes șireturile lungi pe interior, lângă gleznă. Tata a spus că un șiret desfăcut poate înseamna moarte curată când traversezi podul.
Încerc să-mi amintesc ce altceva mi-a mai spus, în timp ce trec de Căpitanul Vincinni și privesc capătul amenințător al podului.
Nu te uita în jos.
Apleacă-te dacă simți că vântul e prea puternic.
Câte un pas pe rând.
Verifică întotdeauna unde pui piciorul.
Trag aer în piept prin eșarfa roșie, și ignor ploaia care-mi biciuiește fața.
Voi trece cu bine Podul Trierii.
Fac primii pași cu prudență, intrând tot mai adânc în ceața albă. Vântul e suportabil deocamdată.
E bine. Sunt bine.
Înaintez foarte încet, dar sunt bine.
Îmi simt hainele grele și frigul îmi pătrunde până în oase. Dar sunt încă în picioare, asta-i tot ce contează.
Apoi un tunet îngrozitor răsună deasupra, și piciorul îmi alunecă involuntar.
Mă prăbușesc cu un icnet, și contactul cu piatra dură îmi săgetează piciorul stâng, de la genunchi până la încheietura șoldului. Durerea sfâșietoare îmi întunecă privirea și-mi simt plămânii sufocați.
Sunt încă pe pod. Sunt încă pe pod, îmi repet în gând, strângând din dinți.
Cineva trece pe lângă mine călcându-mă apăsat pe mână, și degetele zdrobite mă scot din amorțeală.
Miscă-te. Mișcă-te, Poppy.
Ori mă mișc, ori cad. Următorul recrut ar putea pur și simplu să-mi tragă un picior în spate și să vă azvârle peste margine.
Mă răsucesc cu greutate. Am impresia că întregul picior mi-a luat foc, și când încerc să pășesc, durerea îmi explodează în spatele ochilor ca o ploaie de scântei.
Înaintez încet mai departe, ignorând durerea care-mi radiază prin oase și lacrimile involuntare de sub pleoape.
Sunt fiica lui Scott Grimaldi, și n-o să cad din cauza unui afurisit de picior rupt.
Ceva cald și lipicios mi se prelinge pe piele, pe sub pantalonii uzi. N-am timp să mă gândesc la asta.
Respiră. Respiră.
Cineva cade cu un urlet în fața mea, făcându-mă să tresar. Poate e mai bine că sunt lovită, pentru că durerea mă ține în alertă.
Clipesc des, încercând să-mi dau seama de ce am un perete întunecos în față.
Șocul realizării îmi taie respirația.
Tabăra. Acolo e Tabăra, la nici zece pași de mine. Sunt aproape de capăt. Sunt aproape de...
Aud prea târziu gâfâitul din spatele meu, pașii cuiva care vine în goană, izbindu-mă în șold.
Piciorul îmi cedează brusc, și mă izbesc cu fața de marginea rece a podului. Simt cu luciditate momentul în care atârn pe margine imponderabilă, și știu că urmează să cad.
Îmi simt gustul propriului sânge pe buze și aștept căderea.
Apoi rucsacul mă smucește cu putere înapoi, atât de violent încât curelele de piele mi se înfig în carne sfâșiindu-mi pielea.
Pentru câteva clipe cumplite atârn deasupra prăpastiei, cu picioarele dincolo de pod, spânzurată în propriul rucsac.
Apoi sunt trasă înapoi, simt sub mine pietrele denivelate ale podului și aud hârșâitul pașilor din fața mea.
Sunt târâtă pe pietrele podului ca un cadavru. Dau capul pe spate amețită, încercând să văd cine e recrutul căruia îi datorez viața. Nu văd decât bocancii verzi cu ținte argintii pe talpă, fiindcă ploaia și propria durere îmi încețoșază privirea.
Simt exact momentul în care am părăsit podul, pentru că mi se dă drumul brusc și mă prăvălesc în iarba udă, abia respirând.
Cineva m-a împins.
Nu mă gândesc la durerea din picior, nici la cel care m-a târât ultimii metri. Mă gândesc la cel care a vrut atât de mult să fie primul încât m-a împins.
O ură îngrozitoare mă face să țâșnesc în picioare. Jur pe ce am mai scump că voi afla cine a trecut înaintea mea și m-a împins! Recrutul acela nu va ieși viu din Kazdin.
Mă îndrept șchiopătând spre porți, și o fată înaltă în uniformă cafenie mă întâmpină la întrare, întinzându-mi mâna.
Mă sprijinesc de ea, trăgându-mi sufletul o clipă.
Detașamentul, numele și vârsta, îmi răsună în minte vocea lui Vincinni.
- Lupii de Noapte, spun printre dinți. Penelope Grimaldi, optsprezece ani.
Fata cu uniformă maro schițează un zâmbet.
- Ca de-obicei, primii recruți se înghesuie în ultimul detașament.
Îmi indică dincolo de porți o căldire cu ferestre luminate.
- A treia ușă pe stânga e biroul Batalionului Cinci. Instructorul o să-ți spună mai multe.
Mă desprind cu ultimele puteri, urcând prin curtea nămoloasă spre clădirea birourilor.
A treia ușă pe stânga, îmi repet în gând.
O căldură plăcută se revarsă prin ușa întredeschisă, și când intru zăresc în sfârșit fața frumoasă și dură a instructorului.
Ildris ridică din sprâncene surprins, aplecându-se deasupra pupitrului. Bănuiesc că ne cunoaștem de prea mult timp ca să nu mă recunoască, chiar și cu eșarfa pe față.
Șchiopătez cu hotărâre până la biroul lui, uluită de scaunele goale din încăpere.
- Sunt prima?! îl întreb șocată.
Nu se poate. Fata de la poartă a spus că primii se înghesuie la Detașamentul Cinci, ceea ce înseamnă că cel care m-a împins e deja aici.
- Nu, spune Ildris mijind ochii spre fereastră. Ești a doua. Primul recrut a decis că-i un moment grozav să-și lege șireturile sub terasă.
Îmi desfac eșarfa roșie cu greutate, încercând să nu-mi arăt agonia pe față. Cred că mi-am aranjat piciorul bine de tot.
- Numele și vârsta, continuă Ildris protocolar, de parcă n-ar știi deja ambele informații.
- Penelope Grimaldi, optsprezece ani.
El notează în registru numele meu, făcându-mi semn să iau loc.
- Bun venit la Lupii de Noapte, recrut Grimaldi!
Simt nevoia să-mi dau ochii peste cap.
- Mulțumesc, domnule Instructor, spun în schimb, căzând epuizată pe un scaun din spatele sălii.
- Mai târziu voi trimite pe cineva de la Infirmerie să...
Ușa de deschide cu un scârțâit, întrerupându-l pe Ildris.
Înțepenesc în scaun urmărindu-l cu privirea pe băiatul înalt care intră scuturându-și părul plin de apă.
Dacă el e cel care m-a împins, va trebui să mă gândesc de două ori înainte să-l provoc. E suplu și pășește cu o grație de felină, oprindu-se în fața lui Ildris.
- Grozav moment ți-ai ales ca să-ți legi șireturile, mormăie Ildris luând stiloul.
- Ți-a fost dor de mine, Ildris?
În vocea lui gravă se simte un soi de rânjet ascuns de eșarfa murdară care-i acoperă fața.
- Numele și vârsta! spune Ildris sec.
- Le știi deja pe amândouă.
Mă aplec involuntar în scaun.
E de rău. Dacă dușmanul meu e prieten cu Ildris, treaba nu stă deloc bine.
- NUMELE ȘI VÂRSTA! repetă Ildris cu asprime, încruntând din sprâncene.
Băiatul își desface eșarfa, și profilul lui perfect îmi taie respirația. Nu cred că am văzut vreodată o față atât de impresionată. Părul ondulat îi cade peste frunte până la obraz, mângâindu-i linia ascuțită a maxilarului. Are niște buze pline, bine desenate și...
- Aldrich DeSilva, douăzeci de ani.
Mă prind strâns de scaun, simțind groaza paralizantă prin fiecare fibră.
Nu, nu nu nu nu.
Ildris zâmbește îngăduitor, trecându-i numele în registru.
- Bun venit în Tabără, recrut DeSilva!
El își înclină capul cu politețe exagerată.
- Mulțumesc, domnule Instructor!
Ildris înclină din cap spre sală.
- Găsește-ți un loc până sosesc ceilalți. Unul a sosit deja. Bănuiesc că o cunoști pe Penelope Grimaldi.
Recrutul se întoarce spre mine, și îi zăresc cealaltă parte a feței, cea brăzdată de cicatrici, de ghiare. Una dintre urme îi trece direct peste ochi, tăindu-i în două sprânceana perfectă și pleoapa.
Privirea lui îmi stârnește o flacără în măruntaie, în vene.
Monstrul.
Cel mai frumos, cel mai cumplit monstru pe care l-am visat vreodată.
- Nu, spune el absent, îndepărtându-și părul de pe obraz. N-am întâlnit-o niciodată.