Kyan
Când eram mic mi se părea normal să-mi mint bunica, pentru că atunci credeam că ea nu va afla niciodată că o mințeam. Dar de atunci, timpul a trecut, iar eu am crescut, și se pare că am devenit un mincinos și mai mare decât eram în copilărie. O mințisem pe Ayla, iar acum adevărul tocmai a ieșit la iveală.
Amândoi ne privim în tăcere unul pe altul, de parcă asta ar putea schimba adevărul care, din nefericire, a fost descoperit.
Am vrut să fiu eu cel care-i spune Aylei despre leucemie, dar se pare că soarta nu prea ține cu mine. Adevărul e că am fost un laș încă de la bun început, și poate dacă nu m-aș fi îndrăgostit de ea, și nu mi-aș fi dorit un viitor alături de ea, poate i-aș fi spus. Sau poate n-ar mai fi trebuit, pentru că oricum avea să iasă din viața mea și să n-o mai văd vreodată.
Aștept oripilat o reacție din partea ei, dar, în continuare Ayla nu se mișcă. Nici măcar nu schițează vreo expresie. Singurul lucru pe care îl face e să mă privească și să plângă. Nici eu nu știu ce să fac, sau să spun, așa că tac, chiar dacă de data asta tăcerea nu va rezolva nimic.
— De când? aud întrebarea ei, și nu sunt sigur că înțeleg pe deplin ce vrea să spună.
Continui să tac, pentru că dacă aș vorbi în clipele astea, poate aș începe și eu să plâng.
— De când ai leucemie, Kyan? mă întreabă Ayla din nou de data asta mai tare.
— De aproape un an, spun și simt cum tot aerul acumulat în plămâni stă să-mi iasă dureros din piept.
— Aveai de gând să-mi spui și mie, sau am fi trăit cu asta toată viața?
— Voiam să-ți spun la un moment dat, dar după toate cele întâmplate azi am decis să nu-ți spun încă. Jur că nu știu cum au ajuns pastilele aici. De obicei le puneam bine, spun și după ce vad expresia de pe chipul ei regret imediat tot ce am zis mai devreme.
— De obicei îmi ascunzi lucruri, ca și cum nu m-ai cunoaște, și n-ai știi că îți vreau binele. În ce stadiu ești, Kyan?
— Doi, răspund simplu.
N-are rost să mai lungesc povestea prea mult, sau s-o înfurii pe Ayla și mai tare. Faptul e deja consumat, fie că-mi place sau nu să admit asta.
Suspinele Aylei sunt singurul sunet ce se aude în bucătăria cufundata în tăcere. Aș vrea să mă apropii de ea acum, dar nu știu la ce să mă aștept din partea ei. O vreau aici lângă mine, dar poate ca ea după toate astea nu va mai vrea să fie cu mine. Poate că va pleca la fel ca restul persoanelor din jurul meu. Sau poate că toate astea sunt doar în capul meu, pentru că îmbrățișarea ei spune mai multe cuvinte decât vreau sa aud în clipa asta. Ma surprinde și pe mine gestul ei, dar îi răspund la îmbrățișare.
Pentru ca amândoi avem nevoie de asta.
Pentru ca amândoi avem nevoie unul de celalalt. O știe și ea și o știu și eu.
— Nu ești singur în asta, Kyan. Bine? îmi spune ea cu fața îngropată în tricoul meu. Știu ca ai fost respins de toți, și acum îmi dau seama prin tot ce ai avut de trecut, dar eu îți promit că n-am să te las singur în asta. Doar dacă îmi vei promite că o să trăiești.
Te rog să nu mori, e singura frază care-mi vine acum în minte, cuvintele astea trimițându-mă într-un trecut ce acum mi se pare extrem de îndepărtat. Un trecut din care Ayla nu făcea parte, dar mi-aș fi dorit să facă. Pentru că, poate, azi lucrurile ar fi stat altfel.
— Promit, e tot ce spun în cele din urmă.
— Kyan, nu vreau să crezi că ești singur în asta, pentru că nu ești. Eu sunt aici, si vreau sa te ajut. Vreau sa te faci bine, pentru că nu mai pot suporta vreo altă pierdere. Ești tot ce mi-a mai rămas, așa că te rog doar trăiește și lupta pentru sănătatea ta.
Am crezut că Ayla va tipa la mine sau că mai rău mă va parasi, dar în loc de asta, ea sta în fata mea și-mi spune toate lucrurile astea menite să mă încurajeze să lupt pentru mine.
Asta am de gând sa fac. Sa lupt pentru noi, dar și pentru mine.
— Mai ții minte atunci când ne-am întâlnit la spital după ce tu ai căzut în piscina de la casa lui Ezra?
— Da, țin minte. Parca a fost acum o suta de ani.
— Atunci am fost la analize, și am vrut să te văd după și pe tine.
— Mi-ai spus atunci sa nu ma îndrăgostesc de tine pentru ca nu știi sa ma păstrezi lângă tine.
— Dar știi și tu ca lucrurile s-au schimbat și că acum ai devenit cea mai importantă persoana din viața mea. Știi asta nu-i asa?
— Știu, îmi răspunde în timp ce-si trage nasul. Kyan.... cand am văzut pastilele alea nu mi-a trebuit decât o clipa ca să înțeleg ce se întâmplă cu tine, si ca tu de fapt suferi. Mi-ar fi plăcut să aflu despre boala asta într-un alt context, dar poate că așa e cel mai bine.
— Cum adică? întreb confuz.
— Păi tu n-ai avut curajul să-mi spui, iar eu nu te-am întrebat niciodată. Așa că am aflat, nu ai fost nici tu nevoit să spui, nici eu să te interoghez până aș fi aflat raspunsuri de la tine.
— Încă din prima zi știam ca ești prea buna pentru mine, dar acum uitându-ne la amândoi îmi dau seama că nu te merit deloc, și că încă nu-mi dau seama ce-am făcut ca să te merit.
— Ți-am mai spus cândva, ca simplul fapt ca ești aici și ca îmi ești alături, contează mai mult decât orice. Niciodată n-am căutat relații complicate, în care sa ma cert cu cel de lângă mine pentru orice chestie neînsemnata. Mereu am fost de partea că într-o relație amândoi trebuie sa fie egali. Din cam toate punctele de vedere. Vreau din tot sufletul ca relația asta sa meargă, și tu sa te faci bine într-un final. Sunt sigură că la un moment dat te vei vindeca de tot și că vei fi același om de dinaintea bolii.
— E suficient ca tu sa crezi în mine, si sunt ca și vindecat, spun și pentru prima dată de când rostesc cuvintele astea simt cum o fărâmă de speranță mi-a încolțit în suflet.
N-am știut niciodată ce e iubirea, până când nu a apărut Ayla în viața mea și m-a învățat cum sa trăiesc și cum sa iubesc. Cum s-o iubesc pe ea și tot ce e în jurul meu. M-a învățat să fiu un om mai bun și mă schimb, într-o perioadă a vieții în care credeam ca schimbarea nu este pentru cineva ca mine.
Înainte de ea, aveam inima rupta în mii de bucăți, pe care le-am pierdut pe drum în încercarea disperata de a le lipi la loc și a ma vindeca.
Apoi a apărut Ayla în viața mea, si prin puterea pe care a avut-o asupra mea, a reușit sa întregească piesele lipsa din inima mea și să mă învețe sa iubesc din nou. M-a ajutat sa ma regăsesc, atunci când credeam ca eram pierdut.
— Și acum ce urmează, Kyan?
— Urmez de ceva timp un tratament, care însă nu dă prea mari rezultate. I-am cerut ajutorul doctorului Lucas, și aștept zilele astea un răspuns din partea dansului.
— Știe și el? mă întreabă Ayla, și pot sa vad cum i se măresc ochii din cauza uimirii.
— Da. Am fost nevoit să-i spun la un moment dat, pentru că aveam nevoie de o persoana care sa știe despre mine în caz ca lucrurile vor lua la un moment dat o întorsătură mai neașteptată.
— Cum adică? Doar n-o sa mori, nu? Nu are cum sa ți se întâmple asta, Kyan!
Panica i se citește în ochi și în tonul pe care îmi vorbește, și știu deja ca dacă vreau să-mi fie alături pe acest drum, va trebui să-i spun adevărul pana la capăt.
— Nu sunt sigur că voi trai, Ayla. În momentul asta nu e nimic sigur când vine vorba despre boala mea.
Ma doare să-i spun toate astea. Să-i spun ca nu ar trebui să-si planifice un viitor cu mine. Să-i spun ca nu stiu daca voi mai trai, sau dacă ma voi mai vindeca vreodată.
— Nu se poate, Kyan! Trebuie sa existe niște soluții! Suntem în secolul XXI, medicina a evoluat atât de mult. Trebuie sa te faci bine.
— Nu vreau să fac promisiuni pe care cred ca nu le pot tine. Cel puțin nu in privința bolii asteia.
Si când spun asta, e adevărat. Cu toate ca nu vreau sa o vad suferind pe ea, nu vreau nici sa o mint. Nu știu dacă voi trai, sau voi reuși sa merg mai departe pe drumul asta, și de aceea n-am să-i promit nimic din ce are legătură cu sănătatea mea.
— Toată treaba asta e o nebunie, Kyan.
— De aceea te-am ținut departe de toate astea. Nu-ți pot promite un viitor împreună, dar știu că te voi iubi până la moarte. Și dincolo de ea. Ești singurul lucru bun din viața mea, Ayla, și n-o sa permit nimănui sa ne despartă. Nici măcar acestei nenorocite de boli. Ești totul, Ayla, te rog înțelege asta. Și pentru tine promit sa merg mai departe și sa ma fac bine.
Când o privesc în ochi, parca vad acea schimbare în care trebuia sa încep sa cred de mult timp. Când ma uit la Ayla mă văd sănătos, și simt ca sunt bine. Ea are puterea să ma facă bine. Chiar dacă n-o sa înțeleg niciodată cum face asta.
***
În zilele ce au urmat după seara aceea în care ea a aflat despre mine, amândoi am încercat sa găsim soluții pentru tratament. Și în tot acest timp niciunul dintre noi n-a mai adus vorba despre moarte, sau posibilitățile mele de a mai fi în viața.
Am încercat împreună sa găsim medicamente și tratamente care sa ma ajute sa nu mai simt durerile pe care le aveam înainte, și cu toate că in urma cu ceva timp nu voiam să recunosc asta, faptul ca Ayla e aici și nu mi-a dat drumul la mana atunci când aveam nevoie de ea, ma face sa merg mai departe. Chiar dacă e greu. Și doare. Și chiar dacă sunt riscuri.
Știm la un moment dat ca va trebui sa discutam și despre riscuri, dar de fiecare dată când se aduc în discuție, amândoi schimbam subiectul, sau pur și simplu tăcem. Niciunul dintre noi nu vrea sa vorbească despre asta, chiar dacă ar trebui. Știu că nu e pregătita. Nici eu nu sunt, și nu cred că voi fi vreodată.
La doua zile după discuția noastră din bucătărie, am luat decizia ca de două ori pe săptămână sa venim împreună la analizele pe care eu trebuie sa le fac regulat. Azi, suntem la spital, așteptând amândoi sa ma primească doctorul înăuntru. Ayla mă ține de mână și capul ii este așezat pe umărul meu. Amândoi avem multe sa ne spunem, dar se pare că tăcerea e mai presus de orice. Și nu o învinovățesc pe Ayla ca nu vrea sa vorbească cu mine despre asta. În fond, eu sunt cel care i-am ascuns boala, nu ea. Asa ca o înțeleg.
— Cum te simți azi?
De când a aflat despre mine, Ayla mă întreabă în fiecare zi cum ma simt. Își face griji pentru mine și chiar o cred. E cea mai apropiata persoana a mea. Suntem împreună de abia câteva luni, și dacă noi n-am trecut prin toate, atunci n-a făcut-o nimeni. Suntem puternici, stiu asta, dar când vine vorba de mine, nimic nu e sigur.
— Nu știu, spun sincer. Acum nu mă doare nimic, dar presupun ca lucrurile nu vor rămâne asa azi.
— As vrea sa pot face ceva sa nu mai simți durere. Dar nu știu ce sa fac.
Dezamăgirea i se citește în glas, dar știu că încearcă sa fie puternica pentru mine. Și tocmai de aceea o iubesc. Pentru că e mai puternică decât arata vreodată, și pentru că mereu are grija ca cei din jurul ei sa nu ducă lipsa de nimic. Uneori se sacrifica pentru alții, neglijându-se pe sine.
— O să vină și zile mai bune, Ayla. Nu-ți face griji. Vom fi fericiți.
— De ce trebuie sa trecem prin asta ca să fim fericiți în viitor?
— Pentru ca viata ne testează de fiecare data, și ne învață să prețuim tot ceea ce avem, până când nu va trebui să prețuim ceea ce am avut.
— Kyan Magnuson! se aude vocea doctorului din usa cabinetului sau.
— Ai grija de tine înăuntru.
— Promit, spun și o sărut pe frunte în timp ce mă ridic de pe scaun.
Din câțiva pași ajung în cabinetul doctorului, și închid ușa în urma mea, nu înainte de a suprinde chipul trist al Aylei. Imaginea asta mă urmărește pe tot parcursul vizitei mele la doctor, și aș vrea să mă pot concentra, dar nu-mi iese. Trebuie să fiu puternic pentru ea, dar nu știu cum să fac asta. Nu știu cum să merg mai departe și să-mi ignor durerile, care au început să facă parte din ființa mea.
Nu pot să le ignor.
Și nici să merg mai departe fără ea.
Și la finalul zilei tot ajung la concluzia că sunt o cauză pierdută.
Dar cu toate astea nimic nu încetează, deși aș vrea s-o facă. Aș vrea să nu mai simt nimic în afară de iubirea pentru ea.
În tot acest timp de tăcere absolută, doctorul îmi studiază dosarul cu toate analizele din ultima vreme. Nu reușesc să-i citesc expresia de pe chip, iar de la un moment dat nici nu mă mai chinui să înțeleg ceva. Tot ce-mi doresc este să se termine toate astea, să mă întorc acasă și să mă bucur de viață de acolo de unde timpul s-a oprit.
În ultimul timp am avut impresia că viața amândurora s-a oprit în loc încă din clipa în care am găsit-o pe Ayla în acea seară uitându-se uimită la cutia cu medicamentele mele. Nici nu pot exprima în cuvinte ceea ce am simțit atunci când am văzut expresia de pe chipul ei în acele clipe. Atunci am știut că deja și ea știa, și că tot ce am încercat să ascund față de ea, nu mai e un secret.
De fiecare dată când mă uit la ea văd speranța pe care ar fi trebuit s-o văd acum ceva timp când am fost diagnosticat. Poate atunci aș fi avut șansa să cred mai mult în mine însumi. Și poate aș fi reușit prin nu știu ce miracol să mă vindec.
Dar poate pentru mine nu există vindecare. Poate că totuși trăiesc într-un cerc din care n-am cum să ies vreodată. Știu că ar trebui să fiu mai optimist, dar nu știu de ce nu pot fi. Vreau să fiu pentru Ayla, și pentru că fata asta și-a pus toată încrederea în mine. Și pentru că, la fel ca mine, își dorește să avem un viitor împreună.
— Deci, Kyan, începe doctorul Matthews, m-am uitat peste ultimele tale analize, și aș putea spune că am văzut o ameliorare considerabilă în evoluția bolii tale. Ultimele cifre îmi arată că s-a oprit creșterea globulelor albe din sângele tău. Aș putea spune că mergi pe drumul cel bun, și nu pot decât să mă bucur pentru tine. Se pare că noul medicament adus pe piață pentru acest tip de cancer dă rezultate.
— Adică sunt șanse să mă vindec? Întreb cu speranță în glas și în fiecare fibră a corpului. Nu pot să nu spun că n-am așteptat clipa asta încă de când am fost diagnosticat, dar pe atunci nu prea voiam să cred în nimic, ci doar să merg mai departe cu durerea. Dar acum am toate motivele să-mi doresc să mă fac bine. Pentru că fata care stă pe acel scaun afară, așteptându-mă, e motivul pentru care azi sunt aici, încercând să mă fac bine.
— Șansele sunt destul de mari, dar nu vreau să mă pronunț acum. Tot ce pot însă să-ți spun e că, trebuie să continui tratamentul la fel ca înainte, luându-ți pastilelel de trei ori pe zi după fiecare masa. Continuă să fii pozitiv, și să mergi mai departe, îmi spune doctorul în timp ce se ridică de pe scaunul său, și-mi întinde mâna ca de fiecare dată când mai încheiem o ședință în cabinetul său.
— Vă mulțumesc, spun și-i strâng mâna la rândul meu.
— Transmite-i salutări prietenei tale, și te rog să nu uiți că ne vedem și săptămâna viitoare în aceeași zi și la aceeași oră.
Încuviințez, și ies din cabinet afișând un zâmbet pe chip, atunci când mă apropii de Ayla. Aceasta mă privește puțin confuză, neînțelegându-mi expresia de pe chip, așa că mă văd nevoit să-i spun veștile cele bune.
— Doctorul mi-a spus că vede o înbunătățire considerabilă la analizele mele de sânge. Că leucocitele sau cum mama naibii le spune în termenii voștri medicali, n-au mai crescut atât de mult, și că există șanse să mă vindec. În cele din urmă, adaug, voi fi sănătos, și ne vom putea bucura de tot ce avem, spun și o strâng în brațe atât de tare, încât mă tem că se va frânge la pieptul meu.
Aveam nevoie de asta, așa cum am nevoie să trăiesc. Și acum știu că am un motiv bun s-o fac.
— E o veste incredibilă, Kyan! Am știut încă de la bun început că vei ajunge aici.
— A fost un drum lung și anevoios, iar dacă nu erai tu cea care ar fi crezut în mine, nu știu dacă aș fi ajuns vreodată în punctul ăsta. În punctul în care să cred cu adevărat că voi putea fi din nou sănătos.
— Încă sunt supărată pe tine pentru că mi-ai ascuns asta atâta timp. Pot însă să fiu mândră de tine, exact așa cum am fost de la bun început.
Știu că-i va lua mult mai mult timp să mă ierte, și să treacă cu vederea peste prostiile pe care le-am făcut în ultimul timp, dar am convingerea că mă voi trezi într-o bună zi și vom reuși să dăm uitare tot trecutul pentru a putea merge cu încredere spre viitorul pe care-l visăm împreună.
De azi știu că vom avea unul și că amândoi vom lupta pentru fericirea noastră. Că indiferent de problemele prin care am trecut, suntem azi mai puternici în ciuda lui James sau a tatălui meu care nu mi-au vrut niciodată binele.
— Vom putea fi fericiți vreodată, Kyan, dacă n-am certitudinea că voi putea avea copii?
— Sigur că vom fi, Ayla. Chiar dacă nu acum, dar într-un viitor cu siguranță nu foarte îndepărtat, vom fi părinți. Iar tu vei fi cea mai frumoasă mămică, și eu cel mai mândru tată din lume. Și vom avea doi copii frumoși la fel ca mama lor. O fetiță și un băiețel cu păr roșcat ca al tău, și la fel de inteligenți ca mine.
— Doi copii? De unde ți-a venit ție asta? Inteligenți ca tine? Ești umpic cam "prea" modest, nu știu cum să-ți spun.
— O să fim o familie mare și frumoasă, Ayla. Chiar dacă ne va lua timp pentru asta, voi fi dispus să aștept o întreagă viață.
Și cu siguranță așa va fi.
Voi aștepta, chiar și o veșnicie, dacă asta presupune că la final vom fi fericiți amândoi.