━━━━━━༻❁༺━━━━━━
Iubirea, ce părere aveți despre ea? Vi se pare ceva normal să vă facă cineva felul, să vă lase în agonie într-o baltă, sângerând de durere, fiindcă tot ce v-a rămas în final vi s-a luat? Ei bine, nu! Iubirea doare, este ca dracu de teribilă și tot ceea ce rămâne în final, se prăbușește în neant și rămâne acolo.
Totul pare de parcă lumea nu mai există, de parcă totul s-a dus și ce a mai fost important pe pământ pare că acum s-a dus, s-a evaporat întru totul. Privesc spre ușă și îmi imaginez cum ar fi dacă Damon ar intra acum înăuntru. ,,Nu, asta nu poate fi printre gândurile tale, Amelia!" Deși știu cât de dureros sună asta, timpul nu-mi permite să mă gândesc la un om care nu face același lucru înapoi.
Mai este puțin până încep primul an la universitate și deja simt cum toate emoțiile mă încearcă teribil. Privesc tabloul cu mama, încă de pe vremea când era și ea ca mine și observ frumusețea pe care o are în privire. ,,Îmi este așa dor de tine, mamă!" Nu suport gândul că am moștenit de la ea tot ceea ce ține de sentimente, cât și faptul că mă atașez repede de oameni, dar este și un bonus totodată. Deși nu întotdeauna!
- Plăcințică, deși am grețuri insuportabile de la fiecare miros de mâncare, am reușit să-ți pregătesc lasagna.
Molly intră mereu neanunțat și fără să bată la ușă, făcându-mi inima să stea în loc de fiecare dată!
- Știi că mâine încep recuperarea, nu? Chiar nu cred că sunt în stare să mănânc asta acum! Îi observ privirea tristă, dat fiind tot chinul pe care a trebuit să-l suporte o femeie însărcinată gătind, așa că nu o pot refuza într-adevăr.
Molly este cea mai bună când vine vorba de sfaturile unui psihoterapeut și mereu mă face să mă simt în siguranță, fără să răbufnesc vreo clipă. Uneori am vaga impresie că ea trăiește doar să-mi ușureze mie zilele, dar mai apoi realizez că viața ei se învârtea până acum doar în jurul meu, dar când bebelușul își v-a face apariția în viața noastră, totul v-a deveni complet diferit.
- Cum ai petrecut ieri cu Dylan? Mă întreabă deodată Molly, în timp ce își mângâie abdomenul umflat.
Deși această întrebare nu îmi este prielnică, mă încumet să nu o fac să aștepte de nerăbdare pe mătușa mea și îi răspund cu un nod amar în gât:
- Cred că mă îndrăgostesc! Molly tușește necontenit și își cască ochii aceia verzui către mine.
- Ce tot bolborosești acolo, Amelia? Cu Damon cum rămâne? Te muți când la un frate, când la un altul?
Reacția mătușii mele este chiar relaxantă de această dată, asta până când să-i văd venele gâtului aproape pocnind, odată ce se încruntă la mine și îmi dau seama imediat că ceva nu este în regulă.
- Este dovedit științific, mătușă, că frumosul de Damon nu este demn de mine!
- Și fratele lui este? Cel care se trage din aceeași sămânță? Ce nepoată mai am și eu...
- Nu te mai zăpăci tu atât, că între Dylan și mine niciodată nu o sa fie ceva mai mult pe această lume, totul este contracarat de el.
Privindu-i expresia feței, pot observa din adâncul sufletului care îi este reacția finală și, împreunându-și brațele, dă dezaprobator din cap, în stânga și-n dreapta, sub privirile mele întrebătoare care nu înțeleg mai nimic din comportamentul mătușii mele.
Deși dorința mea este să-l mai pot avea pe Damon încă o dată, mintea îmi spune să renunț la această iubire imposibilă și să las totul în voia sorții, iar oriunde mă poartă soarta, să înaintez cu fruntea sus, căci nimeni nu merită să se simtă mai presus alături de mine.
Adorm! Din nou într-un vis nebun în care el este prezent. Nu știu de ce încă mă gândesc la tot ce am avut, dar pare ca nu vrea să înceteze și toate astea îmi aduc inima într-un stadiu de disperare, din care nimic nu mai pare să poată fi distins dintre realitate sau ficțiune.
- De ce nu scapi de această bluză neagră, domnișoară?
Tocmai ce îl aud nu de mult pe kinetoterapeutul meu spunându-mi să-mi dau jos bluza, fiindcă mă încurcă la exerciții. Urăsc să-mi spună cineva să ma descotorosesc de lucrurile de pe mine, dar mai un bărbat în toată regula!
- Aș putea face asta, dar totul ar deveni mult prea stânjenitor după. Deci refuz!
În timp ce îmi întinde membrele inferioare de-a dreptul, mai să mi le rupă, simt cum o durere mă cuprinde deodată, ceea ce până acum nu s-a mai întâmplat.
- Au, au, mă doare!
- Ce glume nesărate sunt astea, Amelia?
Știind că nu glumesc cu așa ceva, schițez o mutră supărată și doresc să înceteze cât mai repede.
- Oprește-te! Mă doare foarte tare! Craig se ridică repede și zâmbește puternic, cu buzele până la urechi, acest gest făcându-mă să mă enervez mai tare.
- Știi ce înseamnă asta, Amelia? Înseamnă că îți simți picioarele din nou!
Tocmai realizând ceea ce îmi spusese, inima mai să-mi sară din piept. Încerc să le mișc dar totul este în zadar căci simt cum o durere imensă își face apariția și totul pare că nu se mai termină. Încep să plâng instantaneu, iar Daniel încearcă să mă potolească.
- Este o veste nemaipomenită, Ami! Trebuie să ai încredere în tine! Dacă ai reușit până aici fără să clachezi, cu siguranță femeia din tine nu te v-a lăsa acum!
Îl îmbrățișez strâns și îi mulțumesc că nu m-a lăsat la greu, în ciuda tuturor nebuniilor pe care i le-am făcut. Mai fericită ca niciodată că recuperare mea completă se apropie, simțind pe pielea mea cum schimbarea își face apariția. Totul pare o nebunie de nedescris.
Simt cum totul redevine la normal și fiecare părticică din mine imploră la această schimbare de mai bine de două luni. Parcă acest calvar în care am simțit cum totul se prăbușește încet, sigur acum se schimbă în mai bine și viața mea o sa fie iar o noua provocare pentru viitor. ,,UCLA, pregătește-te că vin!"
- Mătușă, cea mai bună veste se află chiar aici, în fața ta! Zâmbetul pe care-l aveam cândva, brusc se domolește când îl vede pe Dylan în sufrageria noastră.
Deși Craig rămâne peste noapte la cină, nu știam că și fratele lui Damon a fost invitat. Inima îmi bate puternic și nu cred că este de la vestea pe care urma să i-o dau mătușii mele, ci mai degrabă, prezența lui își spune cuvântul.
- Bună și ție, Amelia!
- Dylan? Neașteptată prezența ta!
- Nu m-a invitat mătușa ta, să știi. Deci să nu o cerți! Am venit singur, să discutăm.
Mergând spre dormitorul meu, încerc să-mi imaginez fața lui Dylan din spatele meu, în timp ce-mi împinge scaunul cu rotile. ,,Oare zâmbește pervers sau doar se bucură că i-a luat locul fratelui său?" Mii de întrebări își fac apariția în mintea mea, iar nici una nu pare să aibă vreun răspuns sigur.
- Care este scopul adevărat al acestei vizite, Dylan? Nu cred că este vreun motiv întemeiat pentru ca tu să fii aici!
- Trebuie să fie vreun scop ca să te pot vedea, Amelia?
Deși privirea lui ațintită direct spre ochii mei, îmi pune capăt răsuflării, tot ceea ce rămâne de văzut acum este ceea ce urmează.
- Dacă Damon este în spatele acestor șiretlicuri, jur că...
- Stai liniștită, Damon a trecut cu mult peste tine! Auzind acestea, inima parcă îmi stă în loc și tot ce-mi rămâne acum de făcut este să înghit în sec și să merg și eu mai departe, fie ca este cu Dylan sau nu.
- Dacă asta este adevărat, atunci spune-mi de ce ai venit!
Frecându‐și palmele una de cealaltă, fapt provocat de emoție, Dylan își face curaj și îmi spune clar și răspicat:
- Nu, nu am așteptat momentul potrivit pentru a-ți spune asta, pur și simplu am lăsat-o pentru când m-am simțit pregătit să vin aici și să deschid gura asta spurcată.
- Continuă! Îi spun nerăbdătoare, inima bătând alarmant.
- Uneori credeam că fac o greșeală venind aici, dar nopțile mă gândesc doar la tine și inima nu se poate opri din a te vrea, Amelia! Am făcut o dată greșeala și nu am spus ce am avut pe suflet și după am pierdut orice luptă. Nu vreau să mai repet aceeași greșeală!
Ascultând cu atenție vorbele lui, am realizat că Dylan are mai multe versiuni, printre care și aceasta, a omului care poate iubi și care ar da orice să nu mai treacă prin ce a trecut cândva. Omul care mai ieri îmi spunea că nu-s de nasul lui frate-său, azi a ajuns să-mi declare iubire.
- Nu știu dacă tot ceea ce ai spus aici are de-a face cu mine sau cu ceea ce ai pățit tu cândva, dar nu vreau să faci un caz din asta!
Privirea lui posomorâtă pare să sufere dezastruos după validarea mea. Vrea cu orice preț să simt și eu la fel, dar nu mă pot juca de-a dragostea cu doi bărbați, cel puțin nu-l pot face să sufere!
- Amelia... se apleacă în genunchi, coborând la nivelul meu și începe să-mi sărute mâinile.,,Urăsc când un bărbat mă imploră!"
- Dylan, nu face asta! Eu nu sunt genul ăsta de femeie!
- Damon e un prost că te-a pierdut, că nu a putut aprecia o fată așa ca tine, perfectă!
- Te schimbi! Acum mă iei peste picior și mai târziu îmi spui că mă vrei? Care este adevărul?
- Ăsta este adevărul... nu pot să mi te scot din cap, pur și simplu nu pot. Am încercat la început, când te-am văzut pentru prima dată, dar am eșuat. Simțeam că nu mai pot ascunde asta pentru mult timp!
Se pare că Dylan cel care iubește, pare să fie un alt om. Un om care are mari aspirații și care, atunci când inima îi spune un ,,DA" hotărât, el nu ezită să-i facă pe plac.
- Vreau să te cred, Dylan! Chiar vreau! Dar inima mea aparține altcuiva și nu pot să te fac să ai speranțe degeaba.
Ridicându-se de pe jos, cu toată demnitatea de bărbat spartă în mii de bucăți de sticlă pe podea, pare că nările lui se măresc din cauza furiei pe care nu o poate stăpâni îndeajuns de mult în fața mea. Vreau să-l cred, să pot să-i spun că și eu simt același lucru, pentru amândoi frați Smith, nu doar pentru unul dintre ei. Îi iubesc, îi vreau doar pentru mine, pe amândoi!
━━━━━━༻❁༺━━━━━━