━━━━━༻❁༺━━━━
Totul pare atât de perfect, încât viața mea nu ar mai avea nevoie de îmbunătățiri. Culorile predomină și inima îmi este plină de întrebări. De ce iubesc? De ce nu mă pot îndepărta? Vreau să-mi fie alături, dar în același timp, vreau să mă lase o vreme, să mă gândesc dacă merită să fiu așa îndrăgostită de el.
Cu Damon lângă mine, ținându-mă în brațe, simt cum fiecare grijă dispare, deși știu că nu mi-a fost alături în ultimele zile. Mă privește subtil și, parcă îi pare rău că nu a fost lângă mine la momentul potrivit.
Filmul este gata și, după o conversație interesantă cu Dylan, Christinne este mai mult decât atrasă de el. Adică, de ce nu ar fi? Doar pe ea nu a interesat-o filmul, pe cât de mult a interesat-o Dylan.
— Trebuie să recunosc, ești prea evidentă, Christinne...
Privirea ei indiferentă față de cele spuse de mine, mă face să mă simt ca dracu. Cuvintele mele chiar nu înseamnă nimic pentru prietena mea?
— Doamne, Ami, în ce epocă trăiești?
Deși nu îi înțeleg comportamentul schimbător vizavi de mine, încerc să nu îi mai stau în cale.
Mergem spre casă și, știind că sunt singură în tot apartamentul, nu îmi pare rău să îi duc pe frați la mine. Christinne pare mai nerăbdătoare ca niciodată să i-o tragă lui Dylan, deși acesta nu pare interesat de prezența ei.
— Ești bine, Ami? Mă întreabă Damon, uitându-se subtil la mine, în timp ce conduce.
— De ce n-aș fi? Normal că sunt!
L-am mințit. Cu siguranță am ales să fac asta, pentru că încă nu este momentul potrivit să discutăm despre faptul că nu prea am ținut legătura și, deodată, el se comportă de parcă nimic nu s-a întâmplat.
— Ami, să știi că nu am vrut să...
— Damon, chiar nu cred că este momentul potrivit!
Îl întrerup, în speranța că vom avea suficient timp să discutăm acasă despre schimbarea care s-a declanșat între noi doi. El stă tăcut! Nu mă privește și inocența aceasta a lui se datorează faptului că, probabil se simte vinovat de nepăsarea de care a dat dovadă în ultimele zile.
O privesc pe Christinne în oglinda retrovizoare și nu pot decât să mă bucur pentru ea că își ocupă timpul vorbind cu Dylan, în ciuda faptului că abia s-a despărțit de Caleb. Nu o condamn! Îi sunt prietenă și îi respect deciziile, dar uneori deciziile ei me afectează prietenia și nu vreau să se întâmple la fel și acum.
Ajungem acasă, pe strada South Broadway și cu greu Damon mă ajută să mă pun pe scaunul cu rotile. Chris o ia înainte cu Dylan, fiindcă i-am dat cheile și Damon nu dorește să mă ajute să ajung până la lift. Stă în fața mea și mă privește.
— Ai de gând să mă duci sus, Damon? Îmi este frig!
— Vreau să înțelegi că îmi pare rău! Îmi pare rău, Amelia!
Privirea lui, în timp ce mă privește ațintit în ochi, aproape pare credibilă. Dar, sufletul meu știe cât de singur s-a simțit în momentul în care el nu mi-a fost aproape și alege să nu-l creadă.
— Ce îți trebuie, Damon? O cerere în scris, precum că nu sunt supărată? Sau ce?
— Nu, am nevoie de tine, acum și aici! El se apropie ușor spre mine și îmi șoptește: Lasă-mă să-ți fiu aproape!
Inima îmi stă în loc. Știu cât de naivă pot fi în preajma lui și încerc să mă adun, pentru a nu-i da satisfacție că mă poate avea oricând poftește.
— Du-mă înăuntru, te rog. Atât îmi doresc în acest moment!
Se îndepărtează ușor de fața mea și intrăm în lift. Da, cu siguranță l-am făcut să se simtă prost, dar și-a făcut-o cu mâna lui. Eu l-am înțeles că nu a putut să-mi fie alături fizic, dar putea pur și simplu să-mi dea un apel, să știe dacă sunt bine, nu să-l aștept ca o ultimă disperată.
— Credeam că vi-o trageți sub scări! Spune Chris deodată, iar Dylan începe să râdă copios.
— Proastă glumă, să știi! Să nu o mai faci...
Mirată fiind de starea mea, Christinne îi adresează o privire întrebătoare lui Damon, care încearcă să o evite pe cât de mult posibil. Îl rog să mă ducă în camera mea și îi lăsăm pe Dylan și pe Christinne în sufragerie.
— Nu crezi că ai fost prea dură cu prietena ta? Îl privesc cu dispreț și îmi vine să-l înjur.
— Damon, lasă-mă singură, te rog!
— Nu plec nicăieri, Amelia! Obligă-mă!
Stau în pat, privesc în oglinda și îl observ pe Damon care, nu-și mută privirea de la mine. De ce face asta? De ce așteaptă să-l iert în final?
— Nu ai de gând să-mi vorbești? Se așează lângă mine, în partea dreaptă și mă cuprinde cu grijă în brațe.
— Ce faci, Damon? Ce vrei de la mine?
— Nu vreau nimic de la tine. Te vreau doar pe tine! Nimic mai mult. Mă strânge puternic și mii de fiori mă trec pe șira spinării.
— De ce nu mi-ai fost alături?
— Știu că nu este o scuză și că nu mă pot justifica dar, voiam să te las o vreme. Să nu-ți mai poluez viața.
— Nu înțeleg..., ți-am dat vreodată de înțeles că aș avea nevoie de asta?
— Nu...
— Și atunci? Tu iei deciziile pe cont propriu?
Îl privesc direct în ochi și îi văd o lacrimă scurgându-se pe obraz. Da, este cel mai bun moment de a se victimiza!
— Sunt un prost. Iartă-mă!
— Vreau să știu că pot conta pe tine, de acum încolo! Nu am nevoie de un om care mă lasă baltă fix când am cea mai mare nevoie.
Mă sărută pe gât și fiorii pasiunii mă cuprind numaidecât. Cu siguranță mi-a lipsit acest sentiment de protecție și iubire. Și, în ciuda faptului că nu am auzit niciodată cuvintele magice, din partea lui, timpul este destul.
Stăm așa preț de câteva minute bune. Nici unul nu mai spune nimic și lăsăm corpul să vorbească. Îl simt puțin agitat și nu-mi explic de ce. Se îndepărtează brusc de trupul meu firav și mă holbez uimită către partea lui inferioară care este mai netrebnică ca niciodată.
— Damon..., mă privește subit, cu o față rușinoasă .
— Ce s-a întâmplat? Îmi mut privirea în jos și își dă seama imediat despre ce este vorba.
— Iartă-mă, dar nu o pot controla...
Râdem împreună și faptul că este aici cu mine, îmi luminează gândurile numaidecât. Nu mai el îmi poate schimba starea și mă poate duce în cele mai adâncuri universuri, trecându-mă prin mii de emoții.
Damon merge să vadă ce face fratele lui împreună cu Christinne, deoarece râsetele lor se aud în tot blocul. Îl văd că se întoarce numaidecât și îmi pun mii de întrebări în minte.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu vrei să știi...
— Nu cred! uimirea de pe fața mea îmi taie respirația și îmi pun mâinile la gură, zâmbind pervers.
— Nu voiam să-i văd în postura asta, mai ales pe ea.
Damon se uită din nou la tablouri și pare mai bucuros ca niciodată să fie aici, din nou cu mine. Îl privesc cu multă compasiune și devin mai îndrăgostită de el, pe zi ce trece.
— La absolvirea ta, voi fi cel mai mândru să fiu acolo!
Faptul că gândurile îi zboară atât de departe, mă face să-mi imaginez cât de frumos ar fi ca noi doi să fim împreună o viață întreagă, de acum încolo. Pune tabloul cu mama mea la loc și vine repezit către mine, parcă mai entuziasmat ca niciodată.
— Te iubesc, Ami!
Inima îmi stă în loc. Încă nu îmi vine să cred că mi-a spus că mă iubește! Sunt mai fericită ca niciodată și simt că seara mea, brusc a devenit mai bună!
— Nu te juca cu, cuvintele acestea. Mă sărută pasional și simt cum buzele noastre se înghit una pe cealaltă.
— Nu am mai iubit până acum. Vorbesc serios, Amelia! Deși ochii lui albaștri nu îmi inspiră încredere în acest moment, mă încumet să îl cred.
— Dacă mă mai faci vreodată să mă simt inferioară în fața ta, o să te bat măr!
— Zis și făcut!
Mâna lui rece se regăsește sub bluza mea și simt cum pielea mi se face de găină și părul mi se ridică. Îmi atinge încet sânii cu vârful degetelor, dar are grijă să nu întreacă limita. Îmi place felul său protector și atent, încât îmi doresc ca prima dată să fie doar cu el.
Dylan intră brusc în dormitor și simt cum fiecare speranță mi se frânge ușor. Care erau șansele? De ce a intrat ca un nesimțit peste noi? Damon își retrage imediat mâna și se ridică brusc în fund, ca și când nimic nu s-a întâmplat.
— Iertați-mă, dar cred că este timpul să plecăm, Damon!
— Ai dreptate! Amelia...
Deși privirea lui îmi arată că vrea să-și ia rămas-bun, simt cum mă încearcă un plâns zdravăn. Și asta, nu pentru că nu îl voi mai revedea, ci pentru că Dylan a stricat cel mai intim moment dintre noi și altul nu se v-a mai întâmpla.
— Este ok..., puteți pleca liniștiți!
Christinne își face apariția în camera mea, având părul ciufulit și fața încântată. Doamne, fata asta a avut un moment de neuitat!
Frații au plecat și, fiind trecut de miezul nopții, eu și Chris depănăm amintirile din această seară:
— Nu pot să cred că ți-ai tras-o cu Dylan în sufrageria mătușii! Râd și o îmbrățișez strâns, simțindu-i parfumul bărbătesc.
— Haide, Ami... a fost ceva de vis. S-a întâmplat din dorința fiecăruia dintre noi.
— Sunt sigură de asta! Râdem împreună cu gura până la urechi și Christinne oftează lung.
— Ce este? De ce oftezi?
— Îmi era dor să fim nebune și independente... vreau să te faci bine, Ami!
Un plâns zdravăn mă încearcă și ochii mi se înmoaie numaidecât. Glasul greu și apăsat mă dă de gol în fața ei și încearcă să mă liniștească din răsputeri, totul fiind parcă în zadar.
— De ce plângi acum? Iartă-mă dacă te-am deranjat cu ceva în seara asta! O privesc tăcută și murmur printre cuvinte.
— Îmi este frică, Chris..., mi-e frică că recuperarea nu v-a avea un succes! Inima îmi bate puternic, dorindu-mi să nu se fi întâmplat toate acestea.
— Noi îți suntem alături! Cu toții, să știi!
Într-un final, Christinne a adormit și eu o privesc tăcută. Mă uit la cât de norocoasă poate fi, neavând nici o grijă pe cap și în același timp, mă gândesc că, toate aceste lucruri s-au întâmplat cu un anume scop.
Primul scop fiind de a-l întâlni pe Damon, iar al doilea, pentru a deveni mai puternică și a învăța să accept că nu este totul exact după bunul meu plac.
━━━━━༻❁༺━━━━