Amintirea conversației cu Cheshire Cat m-a bântuit în continuarea drumului meu. De la un moment dat mi s-a părut chiar că mă învârteam în cerc prostește deoarece, cu toate că am scăpat de pădurea ciupercilor uriașe, tabloul sumbru al unei pădurii întunecate era singurul lucru pe care îl lăsam în urma mea de cel puțin o oră întreagă. Îmi era foame. Atât de foame și nu puteam să nu mă blestem singură pentru încăpățânarea mea din dimineața asta, când Cab mi-a adus micul dejun făcând o glumă proastă prin care m-a numit un animal de companie ce trebuie hrănit la ore fixe. Asta—asta a trezit creatura mândră și plină de nervi din interiorul meu. M-am încăpățânat și chiar am aruncat după el cu primul tacâm care mi-a căzut în mână.
Norocul său că nu am prins un cuțit sau o furculiță.
Stomacul meu mă certa într-una pentru incompetența mea, iar eu speram că sunetele pe care acesta le scotea nervos să nu fie îndeajuns încât să trezească vreo bestie de prin pădurea asta despre care Cheshire Cat m-a avertizat recent. Din pricina acestei fricii crescându-mi în ceafă n-am îndrăznit să las vreun oftat mai gălăgios sau vreo înjurătură frumos conturată să-mi scape printre bune de fiecare dată când mă împiedicam de ceva. În mare parte liniștea de bătea cap în cap cu sunetele stomacului meu.
Mi se părea că mergeam de ore întregii, iar cum soarele se ascundea după coroanele înalte ale copacilor, nu puteam să mă orientez după poziția lui pentru a deduce măcar ca și un fel de consolare, cât era ceasul, chiar dacă șansele ca intuiția mea să fie adevărată erau aproape inexistente.
Am avut totuși puțin timp pentru a medita la tot ce mi se întâmpla. La Cheshire Cat, despre care eram sigură că făcea parte din armata neagră și la tipul acela care a apărut pe nepuse masă, ignorând zidul de rușine care ținea să stea în calea gândurilor mele puse cap la cap când mi-am amintit de tot discursul mintal pe care l-am ținut, fiind sigură că aveam să-l șterg pe Ares de pe fața pământului cu doar o mișcare a palmei. Dacă amândoi făceau parte din Armata Neagră, atunci au pus ceva la cale. E planul lor și nu înțeleg ce vor de la mine de fapt. Unde era unchiul meu și de ce nu se arăta mai repede în fața mea?
Nu înțelegeam. Totul era atât de confuz și încă nu îmi venea să cred că toate astea erau pe bune.
Trecând printr-un loc mai luminat al pădurii, m-am gândit serios la opțiunea de a mă așeza puțin pentru a-mi odihni picioarele îndurerate. Dacă eram norocoasă poate Armatei Roșii îi păsa îndeajuns de mult de viața mea neînsemnată încât chiar au pornit în căutarea mea, iar dacă stătea într-un loc aveau să mă găsească mai repede. Era foarte tentant. Ceva mi-a atras atenția în ultimul moment. Am surprins cu colțul ochiului ceva ciudat. O culoare diferită de noanțele vioi de verzii care mi-au încântat ochii până acum. Un maroniu oribil venit de undeva de prin spatele unui tufiș, și nu. Nu era vorba despre vreun trunchii de copac.
Am dat să mă apropii pentru a îndepărta cu mâinile tușifurile din drumul meu, în așa fel încât să deslușesc misterul culorii maronii, dar altceva mă opri din mers și de data asta. Încruntându-mă, mi-am plimbat privirea prin jur, în căutarea sunetului care m-a pus pe jar, dar nu reperam niciun steag roșu care mă îmi indice calea. Era un sunet tare straniu, ca și un bâzâit de albină înfundat. Pe secundă ce trecea sunetul devenea mai clar, sfârșind realizând că de fapt, nu era vorba despre vreo gâză enervantă. Când beculețul imaginar care levita deasupra capului meu tot timpul s-a luminat, cu o mică tresărire am conștientizat de unde mai exact venea sunetul.
Cu frică, mi-am ridicat privirea spre crengiile copacilor și atunci l-am văzut. N-am avut timp să reacționez în vreun fel constructiv. Tot ce am apucat să fac a fost un pas mai mare în spate înainte ca bărbatul să cadă la picioarele mele. Maxilarul mi-a fost împărțit în două, sfârșind holbându-mă cu gura deschisă la claia de păr castaniu a bărbatului prin care se mai găsea câte o frunză ici-colo
Zeilor! El a căzut din cer?!
Pot jura că l-am auzit mormăind o înjurătură colorată urmată de numele ,,Apollo". Numele tipului care m-a luat de lângă Ares. De lângă Armata Roșie.
— O, Doamne! Ești bine?!
Acesta se ridică pe coate în același timp în care eu am căzut într-un genunchi în fața lui, pentru ai sării în ajutor. Am înghețat când distanța țipătoare dintre chipurile noastre m-a lovit din plin, iar zeci de senzații m-au trecut, deodată cu căldura care mi-a acaparat obrajii. M-am trezit la realitate imediat când am recunoscut chipul celui din fața mea. Cele două noanțe diferite a ochiilor săi sclipiră în clipa în care maroniul ochiilor mei îi găsii pe ai săi, de parcă ar saluta un vechi prieten pe care nu l-au văzut de mult timp. Ciudat.
Era tipul cu care am dansat la primul meu bal. Cel care mi-a sărit în ajutor când insuportabilul lord Oliver Persky aproape a reușit să își pună în aplicare planul de a-mi chinui degetele de la picioare într-un vals oribil cu el. Singurul bărbat— în afară de cei din familia mea— care a dansat în acea seară cu mine. Existau momente în care încă mă gândeam la acel dans. La cum modul în care acesta mă prindea înapoi în brațele sale după ce câte o pirueta ne despărțea. Dar nu-mi permiteam să visez prea mult cu ochii deschiși și râdeam deseori de inima mea prostuță care tresărea la fiecare amintire. Era o prostie. Era un străin. Îmi puteam face câte scenarii voiam eu în capul meu, cât timp nu o duceam prea departe.
Octavianna fusese atât de entuziasmată despre acel dans. Mi-a făcut capul calendar cu el. Deja auzea clopotele de nuntă și plânsetul primului născut. Câteodată credeam că sora mea era definiția adevărată a cuvântului ,,exagerat". Mă învinuiam pe mine însumi că îmi fac scenarii stupide în cap, dar când o auzeam pe Vianna îndrugând atâtea prostii, îmi promiteam să fiu mai indulgentă cu propria persoană. Sora mea nu m-a lăsat până când nu i-am dat cât mai multe detalii despre dans și gentleman-ul care mi-a fost partener. N-am să mă iert vreodată pentru faptul că am intrat singură în gura leului, pe bună dreptate, când am întrebat-o dacă l-a văzut cumva pe domnul cu care am dansat.
Atât de mult m-a captivat. Am întrebat pe absolut toată lumea prezentă în conac atunci, dar nimeni nu l-a văzut sau măcar auzit vorbind cu mine. Iar acum uită-te la mine. La noi. Ne holbam practic unul la altul, fără să putem să rupem tăcerea dintre noi în vreun fel, deodată cu atmosfera asta jenantă. Habar nu aveam care era scuza lui, dar eu una eram mult prea surprinsă pentru a putea lega două sunete între ele pentru a forma un cuvânt, dar apoi o întreagă propoziție!
Simțeam stupida nevoie de a-i striga în față ,,unde ai plecat?", sau ,,te-am căutat!", dar la o a doua abatere am realizat cât de penibil puteam sfârșii prin asta. Nici măcar numele nu i-l știam. Dramatizam totul.
Sub privirile mele insistente, un rânjet se lății pe chipul lui, lăsându-mă confuză. Când în sfârșit a vorbit pentru prima dată, într-un moment în care nu mă așteptam să îi mai aud vocea, a spus:
— Iată-te!
Iată-mă!
Stai, ce?
Am clipit odată, iar când acesta a scăpat un chicot colorat, am clipit de două ori, fără să reușesc să spun și eu ceva, pentru că acesta a continuat:
— Nu credeam că e adevărat! Am auzit zvonurile de peste tot, dar nu credeam că ești pe bune!
Am rămas și de data asta gură cască la cuvintele sale, așteptându-mă la cu totul altceva. Îmbrăcat într-o cămașă albă și o vestă vișinie la care avea asortat o pereche de pantaloni negrii, acesta sării în picioare, căutând cu privirea ceva anume prin jur, sărind peste mine în explorarea sa. Mai apoi a plescăit din buze și s-a întors cu privirea asupra mea, făcându-mă să tresar.
— Mi-ai văzut pălăria cumva, iubire?
Clătinând din cap, m-am ridicat și eu înapoi în picioare, căutând prin jur vreo pălărie, amintindu-mi vag cum arăta cea purtată de el în timpul valsului nostru. Voiam să spun ceva, avându-mi pregătite cuvintele încă din prima clipă în care m-a numit ,,iubire", când ceva aproape simțibil se așeză pe capul meu, băgând spaima în mine pentru o minisecundă, până să realizez că era pălăria lui. Era mult prea mare pentru capul meu, așa că mi-a căzut imediat peste nas, ascunzându-mă în bezna dinăuntrul ei.
— Aici era! Cântă străinul fericit. Tipic, clătină acesta din cap, își găsește locul pe capul unei domnișoare drăguțe..
Chițăind ceva nemulțumită, mi-am ridicat pălăria pe cap. Imediat cum pălărierul mi-a reapărut în raza vizuală, a trebuit să fac un pas în spate, deoarece era atât de aproape, încât mai că nu îmi puteam afunda nasul în vesta lui vișinie. M-a urmat, și spre surprinderea mea a făcut și el un pas în față, mult mai încrezător decât cel făcut de mine în spate, corpurile noastre ajungând periculos de apropiate unul de altul. În panica mea de moment, m-am trezit sărind câțiva pașii bunii de lângă el, ajungând să îmi lovesc ușor spatele de trunchiul unui copac.
Nenorocitul a ajuns imediat în fața mea, blocându-mi orice cale de scăpare cu corpul său, sechestrându-mă lipită de el. Pălăria s-a îmi juca feste, ascunzându-mi din nou ochii de lumina de afară și de asemenea de proprietarul ei. Când am ridicat-o din nou la loc, m-am lovit de chipul mult prea apropiat al pălărierului, cât timp palma sa și-a găsit un loc pe trunchiul copacului, exact lângă urechea mea.
Apropierea lui mă deranja într-un mod ciudat, care îmi era necunoscut, acum permițându-mi să-l analizez, iar inima mea a tresărit când degetul său mi-a atins urechea, refuzând să se mai oprească din a bate excesiv din capul moment. Eram mult mai scundă decât el, așa că a fost nevoie să își îndoaie puțin spatele pentru ca chipurile noastre să poată ajunge la același nivel.
Mă simțeam...frustrată? Nu, jenată! Nu, nu, nu!
Emoționată. Asta era. Zâmbetul său, care încă îi strălucea pe chip, mă făcea să mă simt emoționată. Era atât de stupid..
— Trebuie să vorbim!
Trebuia să fac ceva! S-a apropiat atât de mult de mine, încât a încălcat zona de confort a propriei mele zone de confort, dacă există așa ceva măcar.
— Tu...ești..ești...MULT PREA APROAPE!
Mânia mi-a pus corpul în mișcare în acele clipe—în special pumnul meu— înroșindu-mi obrajii cât timp sentimentul de neputință și slăbiciune mă trase de păr, aducându-mă din nou cu picioarele pe pământ. Cum îndrăznește să mă încolțească ca pe un iepuraș neputincios, cât timp el se amuza din pricina zbuciumului ce-mi chinuia momentan mintea?
Fratele meu mai mare, Lian, a ținut să mă învețe neapărat cum să mă apăr singură în cazul în care sfârșeam oarecum agresată. Pe lângă asta, când eram mici ne băteam absolut tot timpul. Nu conta că el era fratele mai mare sau că eu eram cea mai mică surioară a sa. În momentul în care mănușa era aruncată, luptele cu sânge rece între doi copii de doișpe, respectiv șase ani, începeau.
Așa este! Fata asta știe să dea cu pumnul!
,,Hatter" căzu în fund cât timp eu am icnit, scuturându-mi mâna de parcă durerea care îmi trăsnise oasele în acele clipe s-ar putea prelinge ca și niște picuri de apă de pe degetele mele. Oprindu-mi o înjurătură pe buze, l-am privit șocată pe brunetul ce își prinse nasul între degete din fața mea. Sincer, nu știam ce mă uimea mai mult, faptul că mă durea atât de tare pumnul, sau că am reușit să îl clatin de pe picioare pe el cu lovitura mea. Oftându-mi durerea, am izbucnit:
— Cred că tocmai mi-ai rupt degetele!
— Cred că TU tocmai ce mi-ai rupt nasul! Îmi trânti el înapoi, cât timp un firicel subțire, roșiatic s-a strecurat printre degete sale, înroșindu-i mai tare buzele în trecăt.
Ugh! Bărbați sunt niște bebeluși!
— Ei bine, asta e vina ta! M-am răstit eu, încrucișându-mi brațele la piept.
— A mea? Râse el sec, ochii săi trăsnindu-mă dintr-o dată cu atenția lor absolută.
— Nu trebuia să îmi invadezi spațiul personal, domnule lipicios!
— Mda. Eu sunt cel nepoliticos dintre noi doi, mormăi el, sărind cu ușurință înapoi în picioare, cât timp eu am trecut pe lângă el, asigurându-mă că păstram o distanță cât mai respectabilă între noi.
— Ce ai spus?
— Nimic, a adăugat repede. Doar că acum văd despre ce vorbea unchiul tău cu adevărat atunci când a spus că ești o apariție..interesantă.
Asta m-a lovit într-un loc unde n-ar fi trebuit de fapt să ajungă vreodată.
— Spuse cel care mi-a furat un vals, a făcut pe domnul misterios pe tot parcursul său, după aia s-a evaporat pur și simplu de pe fața pământului, am tărăgănat, făcând niște pașii mititei către tufișurile care mi-au atras atenția puțin mai devreme.
— Ei..cine ține seamă de trecut? Spuse, iar eu i-am putut simți rânjetul jucându-mi dansuri irlandeze pe ceafă.
Ai fi surprins să afli că eu o fac..
M-am fâstâcit prin jur, parcă feriindu-mă de clipa în care voi fi nevoită să mă întorc din nou pentru a da ochii cu el, iar când chiar am sfârșit făcând-o, am fost întâmpinată din nou de rânjetul ăla enervant care nu părea că îi va părăsi chipul vreodată. Între timp scăpă de mica dâră de sânge de pe chipul său, din urma nasului său spart, cu ajutorul unei batiste albe pe care o strecurase înapoi în buzunarul său.
N-am putut să nu mă holbez lung la el, realizând că unchiul meu plecase de acasă alături de acest om. Fapt care putea nu putea decât să însemne că-l cunoștea și încă foarte bine, având în vedere conversația lor lejeră.
— Îl cunoști pe unchiul meu, am zis, ridicând un deget spre el.
— Da, mormăi ei. E o durere în fund!
Am ignorat complet replica lui și am trecut direct la subiect:
— Poți să mă duci la el?
— Nu, răspunse el numaidecât, de parcă se aștepta ca eu să-l întreb asta.
— Poți să-l aduci pe el la mine? am încercat din nou.
— Nu, repetă el pe același ton enervant de lejer.
— De ce? mi-am lăsat capul să cadă ușor într-o parte.
— Nu-ți pot spune asta, pufni el.
— De ce? mi-am repetat întrebarea, imitându-i comportamentul.
— Nici asta nu-ți pot spune!
Începând să mă enervez, mi-am încrucișat brațele la piept, lansând întrebarea care urma să-mi umple paharul dacă nu avea să primească un răspuns concret și mulțumitor:
— Ce mai exact vreți de la mine?
— Ce te face să crezi că noi vrem ceva de la tine? Ridică el din sprâncene, călcându-mă pe ultimul nerv rămas sănătos în capul meu.
— Pe bune? Ce mă face să cred că voi vreți ceva de la mine? Am strigat eu. Nu știu! Așa m-am trezit dimineață cu sentimentul că armata neagră vrea ceva de la mine, și de atunci mă tot frământă!
L-a început am sperat că unchiul meu a pus în plan toate astea, pentru a putea fi recuperată cât mai repede și dusă acasă, dar aparent nu era cazul. Armata neagră avea alte planuri pentru mine, iar unchiul meu nu părea să fie vreun comunicator care să mă pună la curent cu acest plan.
— Am venit să vorbim, ridică el dintr-un umăr. Și dacă nu vrei ca vreo furnică gigantică să apară și să se înfructe din claia ta de păr maro, atunci coboară-ți tonul cu câteva octave.
Octave...Octavianna. Oh, Doamne. Îmi era dor de sora mea..
Am zăbovit puțin fixându-l cu privirea, înainte de a aproba din cap:
— Bine. Vorbim. Dar prima dată, fă-te util și spune-mi. În ce direcție e ieșirea?
Mă întrebam dacă cei din Armata Roșie au pornit măcar în căutarea mea. Însemnam eu atât pentru ei încât să pună jumătate din armată pe urmele mele? Probabil, dacă aș fi furat ceva și ei voiau să-l recupereze. Am oftat gălăgios. Mă simțeam și mai penibil acum, dându-mi seama că mă întorceam practic cu coada între picioare la ei, după ce am fost luată așa de ușor. Că era sau nu vina mea, mă simțeam foarte inutilă. N-am putut face nimic să mă apăr..nici acum dacă cineva m-ar ataca, cel mai probabil n-aș putea să fac prea multe. Și iar m-am afundat prea tare în gânduri inutile...mai inutile ca mine.
Ar trebui să întreb ceva legat de unchiul meu. Ar trebui să îl trag pe acest tip de limbă cu privire la toate lucrurile pe care Armata Roșie mi le-au spus despre ei. Despre Armata Neagră. Despre unchiul meu. Voiam să îmi văd unchiul. Era singura persoană în care aveam să mă încred odată ce aveam să aflu și partea lui de poveste. Simțeam însă prosteasca nevoie copilărească de a lăsa căutată de el. Voiam să văd dacă vine după mine. Dacă îi pasă. Era stupid, într-adevăr. Dacă acest om care se presupunea că era unchiul meu chiar era el, atunci avea să vină după mine.
De ce nu era aici însă? De ce toți acești membri ai Armatei Negre apăreau, dar nu și el?
— Sigur, rânji el. Urmează-mă, Zmeura.
Mi-a făcut cu ochiul! Nenorocitul mi-a făcut cu ochiul după ce mi-a pocit numele!
— Zmeura?
— Nu ăsta e numele tău? Ridică el din nou din sprâncene, păstrându-și zâmbetul pe buze cât timp o luă la pas în fața mea. Zmeura?
— Nu eu..am oftat. Dacă chiar voiai să-mi afli numele, puteai să întrebii! Mă numesc Zemora, să știi..
— Exact, făcu o scurtă pauză înainte de a adăuga: Zmeura.
I-am fixat ceafa cu privirea atât de mult încât mă miram cum de nu i-a luat foc, sau măcar să se fii înroșit puțin.
— Nu ești amuzant.
— Ba da sunt. Dar de data asta nici nu încercam să fiu.
— Ești enervant.
— Întind să cred că realitatea mea e diferită de a celorlalți.
— Tu chiar ai răspuns pentru absolut orice?
A continuat să meargă înainte, dar s-a întors puțin spre mine:
— Absolut da. Totul stă aici, păpusă, și-a bătut el ușor tâmpla cu degetul arătător.
Am vrut să-l biciuiesc cu o altă replică acidă de a mea, când altceva mi-a atras atenția, văzându-l întâmplător cu colțul ochiului în timpce treceam pe lângă el. M-am oprit din drum, încruntându-mă. Ce naiba? Nu mi-a păsat că pălărierul străin ar fi putut să o ia în față fără mine și am păsit spre locul care mi-a atras atenția. Dând la o parte cu mâna un tufiș, tresărind și aproape retrăgându-le din cauza unor zgârieturi, am descoperit privind în sfârsit clar imaginea de groază din fața ochiilor mei. Iarba care altă dată era verde și vioaie, acum se transformase într-un maro ciudat.
Acesta se răspândea mai departe în pădure, prinzând în capcana ei până și niște copaci, transformându-le trunchiurile într-un negru spre gri care puteam paria că s-ar putea sfărma ca și cenușa dacă ai atinge-o chiar și cu buricele degetelor din greseală. Inima mi-a stat în loc, ca mai apoi să se frângă în bucățele mici, când am zărit un iepure în apropierea unui copac. Stătea atât de liniștit întins pe iarbă, încât părea că avea cele mai mari probleme ale lumi lăsate pe umerii lui micuți. Nu se misca. Nici nu cred că respira.
— Păi, asta nu e cea mai frumoasă imagine pe care o poți vedea în turul Wonderland-ului, spuse pălărierul sprijinindu-și bărbia pe umărul meu.
— Un foc a provocat toate astea?
— Aș vrea eu. Dacă ar fii fost un foc bietul iepure nu s-ar fi apropiat și la cum merg lucrurile de obicei în pădurea fermecată, deja s-ar fi vindecat. Locul ăsta nu o să-si revină prea repede..
— De ce?
— Pădurea și tot ce ține de Wonderland este legat de rege. Cel care poartă coroana, îmi explică el. Iar acesta..nu prea e în funcție de ceva vreme.
— Unde e acest rege? am strâns din buze la tabloul groaznic din fața mea.
— Nimeni nu știe unde este adevăratul conducător, spuse el, uimindu-mă cu ușurința prin care îmi răspundea la întrebări.
— Credeam că regele se ascunde undeva, departe de toată drama dintre cele două armate?
— Asta ți-a spus Armata Roșie? ridică el din sprâncene.
M-am încruntat.
— Îmi pare rău, am bombănit dându-mi ochii peste cap. Nu e de parcă am avut pe altcineva să îmi explice. Cunoștințele mele despre lumea voastră sunt limitate și puține.
— Regele de inimă roșie se ascunde bine mersi în palatul lui umplându-și burta de mâncare și băutură cu coardele pupându-i glesnele. Regele de cupă. Adevăratul rege al Wonderland-ului a dispărut în mod bizar exact cu o jumătate de deceniu după ce bunica ta a părăsit Wonderland.
— Oh. Și apoi credeam că în lumea mea se face mare tam-tam cu războaiele.
Surprinzător acesta a surâs.
— Se presupune că coroana a dispărut deodată cu el.
— Pentru asta sunteți la un pas de război atunci? mi-am ridicat privirea spre el, curioasă și în același timp intrigată. Pentru o coroană dispărută?
— Da și nu. Sunt destul de sigur că știu cine are coroana.
— Cine?
— Ei, uite cine e curioasă să audă despre noi, zâmbii el.
Am fluturat din mână prostește.
— Sunt cam băgăcioasă, dar mi-ai captivat atenția. După modul în care ai spus-o, nu pot decât să cred că Armata Roșie are coroana. Atunci de ce nu au încoronat regele de inimă roșie cu ea și cu asta basta?
— Coroana trebuie așezată pe capul moștenitorului de către un membru al familiei. Mai exact de către prințesa Olivia. Queen of Spades mai pe înțelesul tău.
— A...AH!
Acesta și-a păstrat rânjetul amuzat pe chip, cât timp mă privea că puneam totul cap la cap.
— Deci, de asta nu vă înțelegeți?
Acesta aprobă din cap, chipul său devenind dintr-o dată contestabil de serios. Își coborâ privirea spre mine, făcându-mă să îngheț pe loc, deoarece până acum mă holbasem constant la chipul său.
— Acum, pot să îți pun eu o întrebare?
Ezitând la început, nefiind sigură de cât de mult mă puteam baza pe faptul că nu avea să mă întrebe nimic jenant, am aprobat din cap. Acesta puse singura întrebare la care nu cred că puteam găsi un răspuns momentan, făcându-mă să tresar, în așa fel încât pălăria acestuia, despre care uitasem că era pe capul meu, îmi căzu din nou peste ochii:
— Când ai de gând să îmi înapoiezi pălăria?