Kyan
În sala de așteptare a spitalului se aglomerează cu fiecare minut care trece,devenind imposibil de respirat.Aerul e încărcat și,desi afară sunt sub zero grade,aș prefera să stau acolo,decât aici în agitația asta.În vacarmul ăsta nu reușesc să disting vocile nimănui,și asta mă neliniștește puțin,deoarece Ayla nu e aici și mă tem să nu i se fi făcut rău pe undeva.Sau mai grav,să fi leșinat.
Când am întrebat-o mai devreme dacă o cunoaște pe micuța ce zăcea pe jos,mi-a spus doar atât: Liam. Nu voiam să o întreb maim ult,pentru că știam că ăsta e unul dintre subiectele sensibile pentru ea. Sunt sigur că dacă va dori să vorbească cu mine o va face,fără ca eu să o presez. Și,de fapt,nici nu vreau să-i fac asta.A trecut prin prea multe în ultimul an și numai să-și amintească de acea perioadă,ar fi prea mult pentru ea.
Scot telefonul din buzunar,lăsându-i un mesaj lui Damien: S-au complicat lucurile aici și nu voi mai putea ajunge.Îmi pare rău.Îți povestesc în altă zi.
E joi,iar gașca noastră din facultate se reunește la Damien în sufragerie pentru meciul de lacrosse și pizza, o seară ca între băieți,ce început încă din anul întâi și s-a păstrat până acum.E o tradiție de-a noastră.De când am avut accidentul n-am mai fost decât foarte rar la întâlnirile cu băieții,dar Damien,prin nu știu ce metode,m-a convins să mă întorc.Azi,pot refuza să merg,pentru că nimic nu e mai important decât Ayla.
Și dintr-o dată îmi amintesc unde sunt,și că Ayla nu a apărut încă.Încep să-mi fac griji pentru ea.Dacă o fi pățit ceva pe undeva,și nimeni nu e lângă ea să o ajute? Ridic privirea din telefon,vârându-l în buzunarul blugilor.Privesc în jur:nici urmă de ea. Dacă i s-a făcut rău?Dacă a leșinat în toaletă? O dată cu trecerea fiecărui minut,în capul meu se nasc alte noi întrebări la care nu am curajul să caut vreun răspuns,întrebări ce-mi explodează în cap,pe măsură ce realizez cât de gravă e treaba asta.
Fără să mă gândesc prea mult,mă ridic de pe scaun,însă nu apuc să fac nici măcar un pas înainte,căci o durere puternică mă cuprinde în zona bazinului,făcându-mă să mă dezechilibrez.Am noroc cu scaunul sprijinit de perete,în care mă arunc,provocându-i pe cei câțiva oameni din sala de așteptare,să îmi arunce priviri ciudate.Simt cum durerea îmi cuprinde încetul cu încetul,tot corpul,amintindu-mi în fiecare secundă de suferința la care am fost supus.Mușchii mi încordează în zona din care durerea a apărut ca din senin.punând și mai multă presiune asupra mea.Dacă aș fi știut că doare atât de tare,poate aș fi ales...
Gândurile îmi sunt întrerupte de atingerea unei mâini puternice pe umărul meu. Pentru o fracțiune de secundă mă rog ca Ayla să nu fie aici.Nu vreau să mă vadă în starea asta,pentru că astfel ar trebui să-i ofer explicații,care ar putea-o răni și poate ar îndepărta-o de mine.
În cele din urmă îmi fac curaj și-mi ridic privirea din pământ,spre posesorul mâinii ce încă e așezată pe umărul meu.Expir ușurat atunci când ochii mei îi întâlnesc pe cei ai doctorului Lucas,iar el pare să remarce acest fapt,căci se apropie imediat de mine,așezându-se pe scaunul liber.
‒ Kyan,ești bine? Vine întrebarea sa,la scurt timp.
‒ Nu,răspund scurt.Am dureri destul de mari,continui,accentuând pe cuvântul dureri.
Nu are rost să-l mint pe doctor pentru că,în fond și la urma urmei,e aici ca să mă ajute,chiar și cu o vorbă bună.Nu-l pot respinge,pentru că asta ar însemna că n-am nevoie de ajutorul nimănui,însă acest lucru s-a schimbat în urmă cu câteva luni, când Ayla a apărut în fața ușii mele.Datorită ei am decis să acord o șansă acelor persoane care îmi vor binele.
‒ Ai nevoie de mai multă odihnă,Kyan,spune doctorul după o scurtă pauză.
Replica sa nu a sunat a mustrare,ci mai degrabă a sfat.Apreciez când cineva se gândește la mine,însă acum nu eu sunt personajul principal.
‒ Unde e Ayla? Întreb în cele din urmă,sperând să primesc un răspuns care să mă liniștească.
‒ E cu doamna Yolanda în salonul din capătul holului, acolo unde am internat-o pe Lorelei.
‒ E rănită grav?
‒ Nu știu. N-am fost să o văd. Tocmai ce am ieșit dintr-o operație și am auzit de la ceilalți asistenți că mă caută Ayla, însă n-am vorbit nici cu ea, nici cu fetița.
‒ Pare o persoană destul de importantă pentru Ayla,deoarece când a văzut-o în parcare a început să plângă.
‒ Cum? Tu... nu știai?
‒ Ce anume? Întreb fără să înțeleg despre ce vorbește doctorul.
‒ Lorelei este sora lui Liam...
Doctorul face o pauză, ezitând să continue și restul frazei,iar eu abia acum îmi dau seama că mi-am ținut respirația în tot acest timp.
‒ Ei bine...Liam a fost iubitul ei,însă el...
‒ ... a murit anul trecut într-un accident de mașină, completez eu. L-am cunoscut, continui, fără ca doctorul Lucas să mă întrebe ceva. Am fost colegi de liceu,și la început chiar foarte buni prieteni. Deci sora lui a fost lovită de mașină?
‒ Da, din păcate.
Aș vrea să spun ceva, însă cuvintele par să mi se fi oprit pe vârful buzelor. Înghit în sec, încercând să-mi alung nodul ce mi s-a format în gât,o dată ce acele cuvinte de mai devreme,mi-au părăsit gura. Din fericire,între timp,durerea a mai cedat,însă nu a dispărut complet.Și probabil că nu o va face vreodată, însă uneori îmi place să cred că într-o zi bună zi mă voi privi în oglindă și voi zâmbi, în timp ce mă gândesc la trecutul meu. Și atunci îmi voi spune: Am învins boala!Acum sunt fericit.
Când îmi ridic privirea din pământ,o zăresc pe Ayla cum încearcă să-și croiască drum spre noi.Nu reușesc să disting sentimentele de pe chipul ei, atunci când în sfârșit ajunge în fața noastră. Nu știu ce simte în aceste clipe și habar n-am ce este acum în sufletul ei,însă cred că prezența mea aici e tot ceea ce are nevoie.
În cele din urmă,după minute bune de tăcere,privirile noastre se intersectează,iar în ochii săi pot zări lacrimi ce stau să-i cadă din clipă-n clipă de-a lungul obrajilor.Singurul lucru pe care-l pot face este să o trag spre mine într-o îmbrățișare strânsă.Ayla își așează capul pe pieptul meu și începe să plângă încetișor. Palma mea trasează cercuri pe spatele ei, iar buzele mele se așează pe creștetul ei, în încercarea de a-i lua din suferință.
‒ Dacă nu te simți bine poți merge acasă să te odihnești,se aude vocea doctorului Lucas. Te poate înlocui Vanessa sau Frank.
Ayla se desprinde din îmbrățișarea mea,ștergându-și lacrimile din colțurile ochilor cu mâneca de la halat. Nu-l privește pe doctor în ochi, ci își plimbă privirea pe podea, urmărind ceva ce nu exsistă.
‒ Nu mi-am terminat tura,protestează ea,dând frenetic din cap în semn de negare. Aș vrea să...
‒ Ești epuizată,Ayla.Ai nevoie de odihnă,insistă doctorul Lucas.Vanessa,strigă acesta spre o asistentă de culoare, ce tocmai trecea pe lângă noi,te rog să te ocupi de fișele Aylei.
Tânăra asistentă ne privește în tăcere,apoi încuviințează fără să spună ceva.
‒ Acum poți merge liniștită acasă, spune medicul, zâmbindu-ne.Munca ta e acum pe mâini bune. Doctorul se rotește pe călcâie,dând să plece,însă se întoarce din nou către noi,continuând: o să am grijă personal de Lorelei.Kyan, Ayla e pa mâinile tale. Te rog să ai grijă de ea.
Încuviințez,zâmbindu-i doctorului.
‒ Mulțumesc,spun înainte de a o cuprinde pe Ayla de după umeri și a ieși pe ușa spitalului..
Seara s-a lăsat deja peste oraș, iar frigul pare să se fi întețit. Îmi dau jos paltonul,așezându-l pe umerii Aylei,îndreptându-ne spre mașina mea. Oamenii trec grăbiți pe lângă noi, neavând habar de ceea ce s-a întâmplat mai devreme, chiar în acest loc. Uneori oamenii au tendința de a trece nepăsători pe lângă tine, doar pentru că viața ne obligă să ne grăbim pentru a ne atinge toate scopurile. În fond, nu despre asta e vorba,ci despre a trăi.Viața nu trebuie trăită în grabă,ci pas cu pas. Pentru că numai așa ne vom putea bucura cu adevărat de ceea ce avem. De ce să ne grăbim spre destinație, când ne putem bucura de drumul până acolo? De ce să ne îngrădim fericirea când putem fi cu adevărat fericiți?
Din fericire am parcat mașina destul de aproape de intrarea principală,așa că nu am petrecut mult timp în frig.În tot acest timp,Ayla a fost foarte tăcută,iar eu am decis să-i respect tăcerea și să nu o deranjez cu întrebările ce-mi stau pe limbă.
În cele din urmă, intrăm mașină,iar eu pornesc căldura, asigurându-mă din când în când că Ayla e în regulă.
‒ Ești în regulă, Ayla?o întreb atunci când ieșim din parcare.
‒ Da... răspunde aceasta mai rezervat. Presupun că da.
‒ Dar Lorelei cum se simte? E rănită grav?
‒ Nu, slavă cerului.A fost zgâriată ușor,însă în stare de șoc. O să rămână în spital peste noapte pentru supraveghere. A tras o sperietură grozavă,completează Ayla.
‒ Cum s-a întâmplat? Bănuiesc că nu s-a aruncat ea,nu?
‒ Yolanda mi-a spus că a văzut un cățel pe locul de parcare și că a vrut să se joace cu el,dar mașina tocmai atunci se pregătea să parcheze și a lovit-o. Iar șoferul a fost un nenorocit.Nici măcar nu i-a cerut scuze Yolandei. În schimb i-a înmânat un cec și i-a pe un ton zeflemitor: Sunt pentru spitalizarea fetiței.
Chiar în clipa în care vreau să-i Aylei, ajungem în fața blocului,iar următoarele zece minute le petrecem în liniște,timp în care eu caut un loc de parcare.
‒ Kyan, vrei să urci?mă întreabă Ayla în cele din urmă.
‒ Ar trebui să te odihnești...
‒ Vreau să stai cu mine,recunoaște ea.Te rog,Kyan.
Nu o pot refuza. Dacă nicio femeie nu a reușit să mă facă să mă răzgândesc asupra deciziilor mele în mai puțin de câteva minute,atunci Ayla este opusul. Sunt vulnerabil în fața suferinței ei, și nu aș putea să o refuz,dacă are nevoie de mine.
‒ Sigur,răspund,oferindu-i un zâmbet în timp ce urcăm scările spre apartamenul ei.
Totul pare neschimbat față de ultima dată când am fost aici. Atmosfera e călduroasă și primitoare, la fel ca sufletul Aylei,ceea ce îmi conferă stare de bine.
‒ Vrei ceva de mâncare? Se aude vocea Aylei din bucătărie,la scurt timp.
‒ Nu, mulțumesc.Nu mi-e foame.
Intru și eu în bucătărie,și o găsesc pe Ayla sprijinită de blatul chiuvetei,ținându-și capul în jos.
‒ Ayla, spun venind spree a.
‒ Te rog, nu mai spune nimic,mă imploră aceasta,afundându-și capul în tricoul meu.M-au copleșit toate evenimentele petrecute în ultimele ore...Nu vreau să plâng în fața ta,dar mă simt prea epuizată, și tu ești singura persoană care pare să mă înțeleagă...Iartă-mă,Kyan.
‒ Pentru ce îți ceri scuze?
‒ Sunt...sunt atât de slabă în fața ta,îngână Ayla printre suspine.
‒ Hei,ascultă-mă,îi spun,ridicându-i bărbia între degete, nu trebuie să-ți ceri sczue pentru momentele de decădere din viața ta.Ele, de fapt, te fac mai puternică.Sunt aici ca să te ridic și să devenim puternici împreună. Eu sunt mândru de tine,indiferent de cât de slabă te crezi. În urmă cu câteva luni am văzut cât de puternică ești de fapt. Numai tu ai fi putut să-mi salvezi viața în acea zi nenorocită. Numai tu ești salvarea mea, Ayla Evans. Așa că nu mai spune niciodată că ești slabă.Ești mult mai puternică decât crezi.Nu uita asta!
Ochii Aylei îi întâlnesc în cele din urmă pe ai mei, și atunci îi zâmbesc. Nu contează cât de nasoală a fost viața mea înainte de ea, acum totul e altefl.Și sunt dispus să fac orice pentru ca asta să dureze o veșnicie.Prefer să mă bucur de acest acum, până nu devine acel atunci.
‒ Ce-ar fi să mergi să faci un duș, în timp ce am să-ți pregătesc ceva de mâncare? O întreb, cuprinzându-i fața între palme și ștergându-i lacrimile de la colțurile ochilor.
‒ Ultima data când ai gătit era să dai foc bucătăriei bunicii tale, răspunde Ayla, amintindu-mi de dezastrul pe care l-am făcut încercând să gătesc niște clătite.
‒ Presupun că ai o supă în frigider,nu? Aș putea să încălezesc puțină supă, spun mândru că atât știu să fac și eu într-o bucătărie.
‒ Nu mă simt în siguranță cu tine în bucătărie,remarcă Ayla, surâzând.Totuși găsești supă de pui în frigider.
Și spunând toate astea, iese din bucătărie, îndreptându-se spre dormitorul din capătul holului. În urma ei, întreaga încăpere se cufundă într-o liniște apăsătoare în care singurl sunet e ticăitul încet și repetat al ceasului de la încheietura mâinii mele. Îmi cobor ochii spre el, și citesc ora indicată de acesta: 20:30. E destul de târziu,iar evenimentele din ultimele două ore m-au oboist până și pe mine. Mă simt de parcă am prestart vreo muncă obositoare în folosul comunității, când de fapt nervii acumulați de-a lungul zilei, m-au adus în starea în care sunt acum.
Privesc câteva minute pe fereastra ce dă spre curtea blocului, atunci când un telefon începe să sune. Îmi îdrept capul spre sursa sunetului,și-mi dau seama că nu telefonul Aylei e cel care sună, ci al meu.
Mă îndrept încetișor spre masa și-l ridic, citind numele ce apare pe display. Mâna îmi îngheață pe telefon, când de partea cealaltă a firului se aude vocea lui James. Simt cum mi se pune un nod în gât, atunci când îmi vorbește,și am nevoie de câteva clipe ca să îmi pot aduna toate puterile pentru a-i spune ceva.
‒ Iată că în sfârșit îmi răspunzi la telefon, vorbește James pe acel ton zeflemitor,atât de characteristic lui.
‒ Nu te aștepta să-ți răspund la apeluri, spun eu rece. Persoana ta nu este prioritatea mea.
‒ Continui să mă uimești, Kyan. Începi să semeni din ce în ce mai mult cu taică-tu. La vârsta ta și el era la fel de...rebel ca tine.
Un gust amar îmi apare pe limbă numai când aud cuvântul tată. Simpla pronunțare a acestuia îmi provoacă dezgust,furie și repulsie în întreg corpul.
‒ Ce vrei, James? Îl întreb, provocându-l să treacă direct la subiect.
‒ Vezi tu, nepoate, fix de asta te-am sunat. Vreau să-ți cer ceva...De fapt nu e o cerere, ci o poruncă, completează unchiul meu pe un ton autoritar plin de furie.
‒ Ce vrei? Repet întrebarea de mai devreme, fiind cuprind și eu de furie.
‒ Mai ții minte ce s-a întâmplat azi la spital?
Încremenesc.Pur și simplu nu mai pot articula niciun cuvânt. Simt cum întreaga încăpere începe să se învârtă odată cu mine, și am nevoie de orice obiect care să mă sprijin. Nu-mi vine să cred că James e în spatele tuturor evenimentelor de azi. M-aș fi așteptat la orice de la el, dar nu la asta.
Când în cele din urmă reușesc să respir pentru a putea articula o propoziție coerentă,îi vorbesc pe cel mai furios ton de care sunt capabil:
‒ Nu pot să cred că ești în spatele tuturor acestor lucuri! Cum îndrăznești, James? Îl întreb aproape urlând în difuzor.
‒ Am vrut să trag un semnal de alarmă, continuă el.
‒ Semnal de alarmă? Ce vrei să spui,James?
‒ Fii foarte atent la mine, Kyan, pentru că n-am să o spun decât o singură data. Ceea ce i s-a întâmplat copilei în parcarea spitalului a fost doar un avertisemnt. Dacă nu o lași pe Ayla, următoarea victimă poate fi chia rea.Atenție,Kyan! Dacă vrei ca ea să trăiască, las-o în pace și întoarce-te la firma familiei. Nu-ți dau de ales!
‒ Să nu îndrăznești să te atingi de Ayla, pentru că altfel o să ai de-aface cu mine.
‒ Nu mă pune la încercare, Kyan! Ai la dispoziție douăzeci și patru de ore.
Și spunând toate acestea închide apelul,fără să-mi mai adreseze vreun alt cuvânt. Ramân ca trăsnit imediat ce așez telefonul înapoi pe masa. Cum să plec așa, pur și simplun din viața Aylei? Ce să-i spun? Că unchiul meu nebun ar omorî-o dacă aș mai fi cu ea?
Sunt atât de furios încât lovesc cu pumnul în masa,ceea ce îi atrage atenția Aylei, a cărei voce se aude din sufragerie.
‒ Kyan, ești în regulă?
‒ Da, mint eu, sunt bine.
Ayla apare în cadrul ușii de la bucătărie, urmărindu-mă cu privirea. N-am curajul s-o privesc în ochi. Nu știu ce i-aș putea spune și nici ce decizie să iau în acest moment. Orice decizie aș lua acum, ne-ar afecta pe amândoi.
Drept răspuns, mă forțez să zâmbesc, de dragul ei.Au fost suficiente toate evenimentele din această după-amiază, așa că decid să nu-i spun nimic. Sunt foarte nervos, și mă bucur că Ayla alege să nu pună întrebări, ci în schimb se apropie de mine și îmi cuprinde chipul în mâinile sale micuțe, și ridicându-se pe vârfuri mă sărută pe obraz, șoptind:
‒ Nu-ți face griji, Kyan, totul va fi bine. Vom trece cu bine și peste asta, la fel cum am făcut-o de atâtea ori.
Nu e bine, Ayla. Nimic nu mai e bine, și nu știu dacă va fii.
‒ Kyan, uită-te la mine, te rog. Nu sunt pregătit să dau ochii cu ea,însă imediat mă gândesc că s-ar putea să nu-i mai vreodată, și că-mi va fi foarte dor de ei. Nu știu, începe ea, nu știu ce problemă a intervenit în viața ta, dare eu îți sunt alături orice ar fi. Sunt sigură că vom trece împreună peste asta. Am mai trecut prin alte furtuni, sigur va trece și aceasta.
Îmi vine să plâng când o ascult, însă ceva mă împiedică să o fac.Nu vreau să îngreunez situația asta, iar dacă plâng acum, nu știu ce i-aș putea spune pentru a mă justifica. Mă simt neajutorat, și fără viață, și numai gândul că și Ayla va simți asta peste câteva ore, îmi provoacă un gol uriaș în stomac. Sunt un nemernic. Un nemernic nenorocit. Dacă o s-o părăsesc pe Ayla, nimic din ceea ce este acum între noi, nu va mai fi la fel. Dar, la naiba, viața și siguranța ei contează cel maim ult, și dacă par acum un egoist, singurul lucru pe care pot să-l fac pentru ea e să plec.
Nu-i răspund la ceea ce tocmai mi-a spus, ci o îmbrățișez strâns,inspirându-i aroma de vanilie a gelului de duș.
‒ Vrei să mănânci puțină supă? O să te simți mult mai bine după.
‒ Sigur, răspund, forțându-mă să zâmbesc.
Ayla încălzește supa în mai puțin de zece minute, timp în care cad din nou pe gânduri. Știu că de azi nimic nu va mai fi la fel, motiv pentru care aleg să profit cât de mult pot de timpul petrecut cu ea. Voi regreta plecarea mea, însă dacă acest lucru o va ține pe ea în siguranță, atunci voi pleca cu inima pe jumătate împăcată.
După cină, mă hotărăsc să fac un duș, pentru că am nevoie să fiu singur.Încă nu știu c ear trebui să fac, pentru că orice aș alege acum, nu va fi o decizie înțeleaptă. O iubesc mult prea mult ca să-i fac una ca asta... Ayla înseamnă enorm pentru mine, și numai gândul că o fac să sufere, mă macină pe interior.
Când în sfârșit ies din duș, Ayla stă deja înfofolită în pilota pufoasă, butonând telecomanda televizorului. Mă așez pe marginea patului, încolăcindu-mi prosopul în jurul gâtului. Îi cuprind mâna într-a mea, privind-o în ochi. Aș putea să-i spun atât de multe lucruri, și totuși tac, continuând să o privesc în ochi.
‒ Am să dorm pe canapea,spun bâlbâindu-mă. Cu siguranță nu asta am vrut să-i spun, însă ce mai contează acum ceea ce am vrut să-i spun, și ceea ce mi-a ieșit pe gură.
‒ Nu-i nevoie. Poți să dormi cu mine, dacă vrei.
Of, Ayla! Cât de mult mi-aș dori să pot dormi în același pat cu tine, să te țin în brațe, și să pretind că nimeni și nimic nu ne va despărți. Să adormim așa fericiți, și să ne trezim mâine dimineață împreună, și totul să fie ca înainte.
Fără să mai adaug vreun cuvânt, mă așez lângă ea în pat, și imediat o iau în brațe. Nu vreau să mai petrec nicio secundă departe de ce iubesc cel mai mult. Căldura trupului ei întregește bucățile sufletului meu, și știu că de acum înainte, Ayla este persoana cu care aș vrea să-mi petrec tot restul vieții.
La scurt timp, Ayla adoarme în brațele mele,și de fiecare data când o sărut pe frunte, simt cum mi se frânge inima încă de o mie de ori.
În cele din urmă, după multe încercări adorm și eu, cu sufletul făcut praf. Nu știu ce ne va aduce ziua de mâine, însă sunt sigur că viața mea și a Aylei, de mâine nu va mai fi la fel. Și asta numai din vina mea.
Când mă trezesc a doua zi de dimineață, Ayla nu mai e lângă mine, însă mirosul de cafea ce vine dinspre bucătărie mă face cumva să zâmbesc. Dar doar pentru câteva secunde.
Mă ridic dintre așternuturi, îndreptându-mă spre bucătărie. O găsesc pe Ayla în fața aragazului, prăjind niște ouă. Când mă surprinde în încăpere, îmi zâmbește,iar eu fără să spun ceva, o cuprind în brațe, sărutând-o pe frunte. Mirosul ei atât de familiar îmi reamintește că am de luat o decizie. O decizie care, cu siguranță, ne va schimba viețile amândurora.
‒ Ayla, îmi tremură vocea când vorbesc și pentru a părea mai sigur pe mine, trag o gură mare de aer, trebuie să vorbim.
‒ S-a întâmplat ceva? Mă întreabă, iar zâmbetul îi dispare brusc.
Pentru o clipă tac, așteptând ca și ea să se așeze pe scaunul din fața mea. Îi evit ochii pe cât posibil, pentru că dacă i-aș vedea acum, m-aș răzgândi.
‒ Viața mea s-a schimbat de când te-am întâlnit pe tine. Și sunt foarte recunoscător că ai insistat să intri în viața și lumea mea, dar...,spun, iar vocea mi se frânge,dar, eu trebuie să ies din viața ta, pentru că sunt atât de toxic pentru tine,încât nici nu-ți dai seama.
Ayla mă privește mirată, și știu deja că discuția asta nu va duce într-o direcție prea bună. O lacrimă îi cade de-a lungul obrajilor, și imediat mă întind ca să i-o șterg, însă mă lovește cu putere peste mână, aruncându-mi o privire plină de regret și dezamăgire.
‒ Cum adică ești toxic pentru mine? Îngână ea printre suspine. Tot ce am avut noi până acum a fost... toxic? Te rog, Kyan, nu fii ridicol. Nu mă face să regret ce simt pentru tine.
Cuvintele sale au pus sare pe rană, mai mult decât m-aș fi așteptat. Simt cum mi se rupe sufletul, și că pământul se clatină o dată cu mine. Din această clipă știu sigur că am dat cu piciorul în toate sentimentele pe care le aveam pentru singura persoană care ținea cu adevărat la mine. Am frânt o inimă, în timp ce a mea nu va mai putea fi vindecată niciodată.