Capitol dedicat lui @xxInfinityDream . Mulțumesc mult pentru piesa de la media. M-a inspirat enorm.
Ayla
‒ Când aveai de gând să-mi spui și mie că te-ai întors?strigă Hallie,intrând val-vârtej pe ușa spitalului.
Câteva personae întorc capul înspre ea,însă aceasta pare să nu-i observe.Fără să bage privirile care I se oferă,înaintează spre masa unde lucrez la calculator,monitorizând în același timp un pacient grav rănit într-un incendiu izbucnit azi dimineață în oraș.
Îmi ridic ochii din monitor,privindu-mi cu seriozitate prietena.
‒ Nu poți intra aici când vrei tu și să țipi cât te țin plămânii,o cert eu în cele din urmă.Aș putea fi concediată din cauza ta.
‒De ce nu mi-ai răspuns la apeluri?N-aș fi dat buzna dacă mi-ai fi răspuns la telefon.
‒ Am ajuns târziu aseară.Îmi pare rău,mă scuz eu.
‒ Ar trebui să ieșim la o cafea într-o bună dimineață,dacă nu ești prea ocupată.
‒Presupun că...
Sunt pe cale să-mi închei fraza,însă alarma din salonul unui pacient mă pune în alertă.
‒Iartă-mă,spun repede,și fără să mai stau mult pe gânduri ies din spatele biroului unde am stat până acum,fugind la propriu spre salonul de unde provenea sunetul.Când ajung eu,doctoral Lucas e deja acolo verificând semnele vitale ale pacientului,timp în care îmi liniștesc respirația ce mi-a luat-o la goană în ultimele minute.
Scanez încăperea din priviri,și desi toate saloanele din acest spital par să semene între ele,totuși numai acesta îmi aduce aminte de prima oară în care l-am întâlnit pe Kyan.Stătea în același pat și apăsase în batjocură butonul pentru urgențe.
Îmi amintesc că mă enervasem rău de tot pe el,însă acum lucrurile s-au schimbat.Aș putea spune că și el s-a schimbat de acum câteva luni,însă nu e singurul. Și eu am făcut-o.
Mă trece un fior pe șira spinării când mă gândesc la ziua aceea în care l-am întâlnit pe Kyan și la modul neobișnuit în care acesta a intrat în viața mea.Cu siguranță viețile noastre s-au schimbat din acea zi.Pentru totdeauna.
Mă desprind de peretele de lângă ușă,apropiindu-mă de patul bolnavului,Verific perfuzia,asigurându-mă că totul e în regulă,iar apoi îmi pun stetoscopul în urechi și cealaltă parte în dreptul inimii pacientului.Ritmul inimii e normal,iar abia acum pot spune că totul nu a fost decât o alarmă falsă.
Răsuflu ușurată,îndepărtând stetoscopul de piele și așezându-l corespunzător în jurul gâtului,astfel încât să-mi atârne de-a lungul umerilor și a halatului de un alb imaculat.
‒ Se pare că a fost o alarmă falsă,spune doctoral Lucas când ieșim din salonul pacientului.
‒ Totul era în regulă cu el.I-am verificat și pulsul și bătăile inimii,și nu mi s-a părut nimic susupect la el.Poate a apăsat din greșeală pe butonul pentru urgențe,continui,râzând de propria-mi afirmație.
Mă bucur că doctorul nu înțeles sensul cuvintelor mele de mai devreme și că nu sunt nevoită să-i dau vreo explicație.
‒ Luăm prânzul împreună?îl întreb pe doctor când ajung din nou la locul meu din fața monitorului.
‒ Îmi pare rău,Ayla draga mea.Am o intervenție chirurgicală foarte important,chiar la ora prânzului.O lăsăm pe altă data,dacă nu te superi,adaugă acesta cu un zâmbet larg întpărit pe chip.
‒ Nicio problemă,spun răspunzându-i la zâmbet.Poate într-o altă zi,adaug,întorcându-mă la locul meu de scaun.
‒ Apropo,frumoase flori,spune doctorul Lucas pe un ton ștrengar,îndreptându-se spre cabinetul său din capătul holului.
Am impresia că în următoarele minute am roșit toată,pentru că întreaga față mă arde ca și cum aș fi făcut vreo insolație sau ceva de genul ăsta.
Într-adevărat,când mă uit mai atentă în jur observ pe masa de lângă calculator un buchet superb de trandafiri roșii parfumați înăuntrul cărora găsesc un bilețel pe care sunt scrise îngrijit următoarele cuvinte:
Îți mulțumesc pentru cel mai frumos Crăciun din ultimul timp.
Cu drag,
Al tău,Kyan
Fără să-mi dau seama,zâmbesc cu gura până la urechi,imediat ce las din mână biletul.Ridic buchetul cu grijă și-l așez în vaza goală din spatele meu,pe care mai apoi o poziționez pe masa lângă computer.
Mirosul îmbietor al trandafirilor îmi încântă simțurile,și dintr-o dată știu că ziua mea a devenit mai bună și mai frumoasă.
Sunetul unei notificări,reușește să mă aducă pentru câteva clipe cu picioarele pe pământ,însă când iau telefonul de pe masa și citesc mesajul zâmbesc din nou.
Kyan: Să ai o zi cât mai frumoasă!
Eu: Mulțumesc pentru flori.Sunt superbe.
Kyan:Seamănă cu cine le laudă. XOXO
Și iată cum roșesc din nou după ce citesc ultimul mesaj.Mă simt flatată de cuvintele lui,însă uneori am impresia că toate astea fac parte dintr-un vis mult prea frumos,din care mă tem că mă voi trezi și voi fi tot singură.Mă sperie faptul că Universul va decide să-mi întoarcă din nou spatele și să mă lase fără pic de ajutor,la fel ca prima data.Mă tem uneori că-l voi pierde și pe Kyan și nu știu ce se va întâmpla cu lumea mea,dacă el nu va mai face vreodată parte din ea.
Ușa de la intrare se deschide,iar eu nici măcar nu-mi dau seama când cineva intră și se apropie de masă.
Ridic privirea din foile pe care le aveam în față și dau peste o pereche de ochi albastri precum cerul din zilele de vară.Acea pereche de ochi care îmi provoacă furnicături pe piele de fiecare dată când mă afund în ei.Pentru că îmi amintesc de Liam,și pentru că sunt în acea perioadă a vieții în care încerc să înțeleg cum pot trăi cu durerea și să merg mai departe,chiar și atunci când nu mai pot.
Lorelei mă privește curioasă de cealaltă parte a mesei în timp ce eu învăț pentru a mia oară în ultimul an cum să-mi adun bucățile din suflet de pe jos.Mâna Yolandei se așează liniștită pe umărul fetiței,însă aceasta nu-și ia ochii de la mine.
Încep să mă simt din ce în ce mai prost,deoarece n-am mai căutat-o pe mama lui Liam de câteva luni bune.Zâmbetul cald de pe chipul Yolandei îmi confirmă,totuși,faptul că nu e supărată pe mine.
‒ Bună ziua,doamnă Grey,spun în cele din urmă,ieșind de la birol meu și cuprinzând-o într-o îmbrățișare strânsă,ce mai faceți?
‒ Mă bucur tare mult să te văd,Ayla.Sunt bine,mulțumesc.Tu ce mai faci?
‒ Mă descurc,răspund scurt.Lorelei,ce mai faci,prințesă?Ia te uită la tine ce mult ai crescut!Și ce frumoasă te-ai făcut!spun aplecându-mă pe vine,astfel încât să fiu la același nivel cu ea.
Fetița mă trage într-o îmbrățișare puternică,depunând un sărut pe obrazul meu.
‒ Mi-a fost dor de tine,Ayla,recunoaște fetița,dar sunt supărată pe tine,continua aceasta,încruntându-se la mine.
‒ De ce,Lorelei?întreb,intrând în jocul ei.
‒ Pentru că nu ai mai venit să mă vezi, răspunde afișând fața acea de cățeluș supărat.
‒ Am fost ocupată o lungă perioadă de timp,spun încercând să mă justific.Poți să mă ierți?Promit că am să te vizitez mai des,adaug pe un ton jucăuș.
Lorelei stă câteva clipe pe gânduri,analizând cuvintele mele,ca mai apoi să-mi ofere acel zâmbet pe care mi-l oferea cândva și Liam,fratele ei.â
Cumva toate astea îmi aduc aminte de el,iar asta mă doare foarte tare.În ultimul timp am încercat să reprim orice gând care îmi aduce aminte de Liam.Am încercat să văd partea frumoasă a vieții și să-mi ofer acea șansă de a fi fericită alături de Kyan.
Lorelei mă trage de mânecă,atrăgându-mi atenția și îndepărtându-mă de subiectul „Liam."
‒ Ai spus ceva,micuțo?o întreb ca să fiu sigură că nu am ratat nimic din ceea ce mi-a spus.
‒ Te-am iertat,răspunde aceasta pe o voce jucăușă.
‒ Știam eu că nu poți sta supărată pe mine prea mult timp,îi zâmbesc la rândul meu,sărutând-o pe frunte.
Mă ridic din genunchi,astfel încât să o pot privi pe doamna Grey drept în ochi.
‒ Lorelei se simte bine?o întreb așa ca fetița să nu ne poată auzi.
‒ A avut gripă acum câteva săptămâni și de atunci o aduc la control săptămânal.Aș vrea să o țin sub observație,motiv pentru care nu am trimis-o la școală câteva zile.
Încuviințez din cap,punând o mână pe umărul ei,asigurând-o prin acest gest că totul va fi bine.
‒ Avem programare la doctor,îmi explică ea,apucând-o pe fetiță de mână.Ne mai vedem,Ayla,îndepărtându-se.
‒ Pa,Ayla!aud glasul lui Lorelei din depărtare.
În urma celor două se lasă din nou liniștea peste sala de așteptare a spitalului.Îmi verific ceasul de la încheietură,și constat că deja e ora prânzul,așa că dau jos halatul de pe umeri,punându-l cu grijă pe spătarul scaunului de la birou.Sunt pe cale să ies pe ușă,însă la intrare mă izbesc de un trup dur.Ridic ochii spre persoana de care m-am lovit și aproape că țip atunci când ochii mei îi întâlnesc pe cei ai lui Kyan.Întotdeauna m-au fascinat ochii săi,pentru că emană o căldură care nu poate fi exprimată prin cuvinte.
‒ Domnișoară asistentă,începe el pe un ton jucăuș,fiți mai atentă pe unde umblți.A-ți putea răni oamenii înainte să devină pacienții dumneavoastră.
Tonul drăgălaș pe care mi-a vorbit mă face să zâmbesc,iar apoi să râd.Nu pot trece cu vederea peste expresia de pe fața sa,care nu face altceva decât să râd și mai tare.
Trecătorii de pe stradă ne aruncă priviri caudate,în timp ce merg mai departe în treaba lor,însă asta nu mai contează acum.Kyan m-a făcut să râd cu gura până la urechi,iar asta e cel mai important.
‒ Ce faci aici? îl întreb în cele din urmă.
‒ Am venit să te scot la prânz,răspunde acesta,trăgându-mă în brațele sale.
Mi-a fost dor de aroma parfumului său,desi n-au trecut nici douăzeci și patru de ore de când ne-am despărțit în fața casei mele.
E un sentiment atât de plăcut să ai pe cineva în inimă și în minte și să te gândești la el în zilele dificile.Îți aduce alinare să știi că undeva,în același oraș cu tine,la câteva străzi distanță,exsistă cineva care te poartă mereu în gând...
Accept să iau masa cu Kyan deoarece mă bucur nespus că a decis să mă invite la prânz.
Alegem un restaurant aproape de spital și intrăm,ocupându-ne un loc la o masa de lângă fereastră.
Meniul ne este adus de o chelneriță drăguță și politicoasă,care se reîntoarce peste două minute pentru a ne prelua comanda.
Alegem să mâncăm piept de pui cu cartofi,iar ca desert înghețată cu fructe de pădure și iaurt.Farfuriile arată minunată din punct de vedere al aspectului,însă gustul este formidabil.N-am mai mâncat de foarte multă vreme un piept de pui atât de gustos și bine gătit,și tocmai cred că am descoperit un nou restaurant preferat.
Am luat un prânz copios și delicious și totodată am petrecut clipe frumoase alături de Kyan.Nu m-am mai simțit atât de bine de multă vreme,însă Kyan a schimbat multe lucruri în viața mea.
‒ Ar trebui să plec,spun la un moment dat.Mă așteaptă datoria.
‒ Atunci haide să mergem,răspunde Kyan la un moment dat,ridicându-se de pe locul său.
Deși am purtat o discuție aprinsă pe tema achitării notei de plată,Kyan își scoate portofelul din buzunar și așezând un bacșiș consistent în carnețelul de piele din centrul mesei.
Imediat ce ieșim din restaurant,atenția ne este îndreptată către grupul de oameni ce s-a format în jurul intrării principale în spital.Simt furnicături pe piele și în tot corpul,iar inima începe să-mi bată cu putere.N-am habar ce se întâmplă,dar simt că ceva nu e de bine.Cu cât ne apropiem maim ult de zona împânzită de oameni curioși,cu atât panica pune mai multă stăpânire pe mine.
Pentru o fracțiune de secundă respirația mi se oprește în gât,iar picioarele mi se blochează în pământ ca și cum ar fi prins rădăcini.
Zăresc undeva prin mulțime pardesiul roșu al Yolandei și parcă atunci totul începe să capete un sens.Ajungem la timp pentru a o găsi pe Lorelei zăcând pe asphalt fără să se miște.Imediat panica pune stăpânire pe mine lăsând lacrimile să preia controlul.
Din fericire paramedicii reușesc să aducă o targă și să o stabilizeze pe fetiță.Cu toate astea încă tremor atunci când mâna lui Kyan se așează pe umărul meu.
Mă bucur din tot sufletul că e încă aici,pentru că nici nu are idee cât de mult contează sprijinul lui său pentru mine,în aceste clipe.