Nu am fost vreodată o persoană matinală, dar în această dimineață pur și simplu nu am putut adormii la loc. Nici nu am dormit foarte mult, de asemenea. M-am trezit de cel puțin patru ori în această noapte și în această dimineață până și eu am fost nervoasă pe mine însumi deoarece nu puteam dormii. Adoram somnul, dar în această seară, aparent, pur și simplu nu a vrut să coopereze cu mine.
Am fost atât de supărată în această dimineață încât nici să stau în pat n-am mai putut. Am înhățat primul halat care mi-a căzut în mâini și am ieșit în grădina noastră, respirând lacom aerul curat și rece oferit de această dimineață de vară.
Grădina din spatele casei mereu a fost un loc primitor unde mă puteam refugia chiar și în cele mai întunecate zile. Îmi aducea într-un mod necunoscut pacea în suflet și mă liniștea destul încât să-mi pot pune gândurile cap la cap. Și aparent de asta aveam nevoie în momentul de față, deoarece motivul din care n-am putut să dorm ca lumea în această seară avea un metru optzeci, păr castaniu și doi ochi misterioși, unul albastru și celălalt verde și mi-au chinuit gândurile întreaga noapte.
N-am putut dormii deoarece chiar și în momentul de față atingerea lui îmi bântuia corpul. Spatele meu, unde își odihnise mâna în timpul valsului, încă era foarte fierbinte, și eram foarte tentată să îmi dau jos rochia verde în care am dormit pentru a verifica locul. Pentru a mă asigura că nu mi-a rămas o urmă roșie pentru a dovedi faptul că dansul cu acest om chiar s-a întâmplat și nu mi-am imaginat eu totul.
Mâna mea era încă cuprinsă de furnicături cât timp îmi strângea alături de cealaltă talia cât timp încercam să mă țin pe mine însumi în brațe cât priveam răsăritul.
Eram bântuită de ciudata întâmplare de aseară. Mă simțeam de parcă încă încercam să procesez totul, deoarece s-a întâmplat atât de repede și m-a lăsat atât, dar atât de confuză. Adevărul era că, habar nu aveam că să fac acum.
Poate era din cauza puținelor mele cunoștiințe în materie de ființe umane identificate ca fiind de gen masculin, dar acel om care într-adevăr m-a salvat dintr-o conversație, care putea ajunge foarte ușor la subiectul măritișului, cu Oliver Persky, iar pentru asta îi eram recunoscătoare. Scuza pe care a folosit-o pentru a mă fura de lângă el însă avea să fie o durere de cap pentru mine în scurt timp.
Normal că nu eram logodită și mai ales cu el, iar Persky știa asta. Era cel mai bun prieten al tatălui meu, iar Octavianna îl ridica în slăvi pentru poziția „sigură" în care se afla acum. Dacă scenariul imposibil de a-mi găsii adevărata pereche s-ar adeverii, el ar fii printre primii care ar afla. Cel mai probabil a rămas și el la fel de buimăcit ca și mine de întreaga situațiie. Cineva de acolo de sus era de partea mea, totuși, deoarece nu a mai încercat să se aproapie de mine după acel dans, și mi-am petrecut seara lipsită de posibile atacuri de panică în devenire, purtând doar câteva conversații cu prietenii tatei și valsând cu tata însăși. A fost un sfârșit de petrecere chiar pașnic dacă mă întrebi pe mine.
— Zemora, puiule, ce cauți aici, în frigul acesta? vocea bătrână și blândă a persoanei care m-a tratat ca și pe propriul ei copil din prima clipă-n care m-a văzut s-a auzit din spatele meu, din *depărtare.
— Bună dimineața, doamnă Myers! a fost tot ce am putut spune când aceasta a ajuns lângă mine, așezând o pătură pe umerii mei.
Muriel Myers era ca și a doua mea mamă cam..de când mă știu. Era bucătăreasa noastră și nu mi-aș putea imagina viața fără ea, să fiu sinceră. Cu silueta ei dolofană și tenul ei închis la culoare, era mai scundă decât mine, dar avea o inimă de aur. I-am zâmbit când s-a întins pentru a-și așeza ușor mâna pe fruntea mea pentru a se asigura că nu am febră, cel mai probabil.
— Nu ar trebui să fii singură aici, puiule, zise ea. Nu ai auzit? Casele din vecinătate au fost atacate recent și țintele au fost mereu copiii moștenitorii ai nobililor! E periculos
Îngrijorarea îi chinuia chipul când mâna ei a alunecat pe obrazul meu, iar eu am putut doar zâmbii, încercând să o liniștesc.
— Sunt bine! Știu să am grijă de mine!
Ea nu a fost prea convinsă de cuvintele mele și a spus, aplecându-și capul încet:
— De dragul meu, atunci, vino înapoi în casă până nu prinzi vreo răceală!
— În regulă, am oftat până la urmă. Pot să te ajut să prepari micul dejun, totuși?
***
— Doar uită-te la toate astea! Nu-ți vine să plângi?
— Oh, ba da..chiar îmi vine!
Cineva chicotii din capul mesei, unde i-a ocupat locul tatei. El nu-și mai lua micul dejun alături de noi de cel puțin șapte ani, așa că de atunci locul a fost revendicat pe rând de mine, Vianna și Lian, cum ne venea rândul mai exact. Câteodată cine ajungea primul la el, îl lua, altă dată trăgeam la sorți sau pur și simplu lăsam pe unul dintre noi de care ni se făcuse milă în acea zi. În dimineața asta, eu și Lian am sfârșit bătându-ne pe locul acela nenorocit, până când Vianna a apărut și ne-a tras imediat pe amândoi de urechii, mustrându-ne pentru comportamentul copilăresc:
— Incredibil! Și tu ai să devii într-o zi conte de Bloom, spui? îl săgetă ea cu privirea pe fratele nostru mai mare.
— Pot deveni și regele Prusiei. Eu și Mora ne vom bate pe ultimul scaun până la ultima suflare!
Am aprobat tare din cap:
— Chiar și când o să fim bătrâni și ridați și o să ne plângem tot timpul că ne-au picat dinții din gură!
Încă ne împingeam unul pe altul, stând deasupra scaunului pe câte o cotieră, când mi-a scăpat o înjurătură:
— La naiba cu tine, Lian! De la cine ai moștenit fundul ăsta atât de mare?
— Zemora!
Am tresărit, știind că am întrecut măsura.
— Îmi pare rău, Octavianna.
Lian, deși a tresărit deodată cu mine când i-a auzit strigătul Viannei care cred că a trezit jumătate din conac, a profitat de neatenția mea și s-a trântit pe scaunul tatei, lăsându-mă pe mine să-mi culeg maxilarul de pe jos unde tocmai ce a căzut. Oftând exasperantă, am luat loc pe scaunul din dreapta lui, stând față în față cu Octavianna care ne fixa pe amândoi cu privirea. O grămadă de florii ne-au invadat casa în timp ce ne luam micul dejun, fapt care a făcut-o pe draga mea sora mai să sară prin cameră de fericire. Eu una mă simteam de parcă tocmai ce mi-a sosit sicriul în care urmează să fiu îngropată de vie. Lian se distra de minune văzându-mi chipul chinuit.
— Unde e soțul tău? am decis eu să schimb subiectul.
— E în birou cu tata, flutură ea din mână ei mănușată, cât timp citea un bilețel care a venit cu un buchet mare de lalele roșii. Fii atentă aici! își drese ea vocea:,,Știu că roșul e culoarea ta preferată. O culoare puternică și senzuală la fel ca tine, draga mea. De asta ți-am trimis un buchet de lalele. Puternică ca culoarea, senzuala ca floarea."
Nu știam dacă să râd sau să fug repede la baie să dau la boboci tot ce am mâncat aseară și astăzi acum la micul dejun. Lian a izbucnit într-un hohot de râs colorat, cât timp eu am descoperit că mă pot strâmba în zece feluri diferite.
— Păi, mita lor..culoarea mea preferată este movul. Și-mi mai place și verdele sau albastrul, mulțumesc. Poți începe prin a arunca buchetul ăsta prima dată, i-am zâmbit eu dulce cameristei mele care tocmai ce a avut ghinionul de a trece prin zonă.
— N-a fost așa de rău!
— Desigur că nu. A luat cuvântul groaznic și l-a dus la alt nivel. Mă simt deja ofensată!
— Ești obraznică. Și tu de ce râzi? îl fixă ea pe fratele nostru mai mare cu privirea,în timp ce el respira greu,încă râzând cu poftă.
Dacă nu se oprește, am să mă alătur și eu foarte curând crizei sale de râs și atunci puteam băga pariu că sora noastră avea să ne de-a cap în cap arătându-ne cât de mânioasă era ea, de fapt.
— Vrei să știi ceva, Vianna? Exact citatul ăsta l-ai primit tu, deodată cu aceleași flori acum trei ani. Și nu nega, fiindcă știi prea bine că eu ți-am făcut curat printre flori!
— Ceruri, bombăni Lian. De ziua mea, vreau să-mi trimite-ți cât mai multe nebuni de astea!
Octavianna îl ignoră.
— Nu contează. Trebuie să ai în calcul că acel gentleman care ți-a trimis acest buchet de flori poate fi un pețitor valoros. Poate e un duce..sau un conte. Sau un lord putred de bogat. Oh, Mora, ar fi prefect pentru tine!
— Atunci mărită-te tu cu el, soră dragă! Poate pe tine te vrea de fapt, și îți trimite flori ca revanșă pentru acum trei ani? Hm?
— Câtă energie de dimineață, bombănii o voce răgușită, făcându-ne să ne întoarcem toți privirile spre ușă.Ați băut fiecare câte cinci cafele, că altfel nu pot să-mi explic..
— Bună dimineața, unchiule Henry. Cărui fapt îi datorăm un conac de al tatei, având în vedere că te-ai alăturat nouă în această zi superbă?
M-am strâmbat din nou, schimbând o privire cu Lian. Vianna era mereu cea cu discursurile și salutările politicoase.
— Nu te mai rățoi așa! mă lovi ea cu piciorul pe sub masă.
— Poate asta e ultima mea zi în care am libertatea de a sta cu familia mea la masă, fiind eu însumi. Dă-mi puțină libertate!
Vianna își dădu ochii peste cap.
— Te rog. Nu e de parcă acum o să intre vreun duce călare pe un cal alb, gata să te înhațe și să te ducă departe de noi.
— Nu asta a spus bunica când mi-a spus povestea Albei ca Zăpada..
— Bunica a murit acum treisprezece ani!
— Detali..detali..
Vianna oftă, știind că nu o s-o scoată la capăt cu mine vreodată, și își întoarse privirea spre unchiul Henry, care ocupă constincios un loc lângă mine.
— Cât timp ai de gând să stai și să ne onorezi cu prezența ta, unchiule?
— Nu foarte mult. Mă tem că s-ar putea să nu prind și a treia sau a patra ceartă a frațiilor Bloom..
— Minunat. Ți-ai putea petrece timpul, ajutându-mă să o conving pe Zemora să își aleagă un soț..sau măcar să nu ardă jumătate din flori.
Într-un gest extrem de neindicat pentru fiica unui conte care urmează să se căsătorească, mi-am trântit capul pe masă, probabil puțin cam prea tare fiindcă masa s-a zgâlțâind putin când mi-am lovit fruntea de ea. Puteam deja să îi simt privirea în ceafă a Octaviannei. Privire care țipa ,,În halul ăsta nu-ți vei găsi un soț nici la Sfântul Așteaptă!". Arătam ca o răzgâiata răsfățată plângându-mă până și de florile pe care le-am primit, dar trebuia să îmi vărs nervi pe ceva..dacă nu, aveam să îi spun Viannei ceva ce urma să regret.
— Și mă rog, ce flori ar trebui să primești tu, draga mea, ca să te mulțumească? mă intrebă unchiul Henry.
— Jumătate din florile de aici sunt de la oameni pe care nici măcar nu îi cunosc sau nici măcar nu mi-au vorbit vreodată..
— Asta pentru că fratele tău mai mare i-a speriat de le-a dat coșmaruri seara trecută, pufni Vianna.
Lian zâmbii mândru:
— Și aș mai face-o odată! Mora, draga mea, când e următorul tău bal?
— Oh, nu! N-ai să vezi. Nu o să fii invitat la el. Îți promit eu asta!
— S-o crezi tu. Nu am să-i lăs pe acei fustangi și afemeiați să-mi privească sora ca pe o pradă ușor de înhățat. Zemora merită mai mult de atât!
— Biata mea surioară nu a apucat să danseze cu absolut nimeni, în afară de măria ta, majestate!
— Țin să te corectez, pufni el. A mai dansat cu un domn. Apropo, mersi că mi-ai amintit! Mora, cine naiba a fost bărbatul ăla cu care ai dansat aseară?
— Nu-l cunosti? Parcă ziceai că îi cunoști pe absolut toți burlaci prezenți și de aceea te-ai oferit să o aperi pe sora noastră ca și pe ultima felie de tort de la nunta mea.
— Toți bărbații prezenți erau niște dobitoci, crede-mă. Dar pe nenorocitul ăla nu-l cunosc. Sau cel puțin nu l-am recunoscut..
— Dar tu, unchiule, ce spui? se întoarse Vianna spre el, după ce fusese al naibi de tăcut până acum.
— N-am nici-o idee..
— Hmm..ce păcat.
— Păi..pot să trec cu vederea această mică scăpare, făcu el o grimasă, de parcă tocmai ce băuse zeama acră a unei lămâie. Măcar mi-am îndeplinit pe jumatate misiunea.
— Aurelian! Eu nu cred că tu înțelegi cât de important este pentru Zemora să--
— Albaștru! Trandafiri albaștri, am izbucnit eu dintr-o dată, oprind-o pe Octavianna din a-și începe din nou discursul despre cât e de importantă toată treaba cu căsătoria pentru o femeie. Când cineva o să-mi trimită un buchet de trandafiri albaștri, atunci am să fiu impresionată.
— Dar trandafiri albaștri adevărați nu cred că există, se incruntă Vianna.
— Exact. De asta nu am să fiu vreodată impresionată de vreun bărbat.
Puteam jura că unchiul Henry rânjea lângă mine. Dacă era un rânjet amuzat sau mândru, nu aveam să aflu niciodată, dar mi-am reluat postura dreaptă și m-am conformat restul timpului cât am mâncat, fiind sigură că Octavianna avea să explodeze dacă mai călcam odată strâmb în acea oră.
— Pe tine te învinuiesc pentru asta, îl fixă ea pe unchiul nostru cu privirea.
— Pe mine? De ce?
— Și pe tine, își întoarse capul spre Aurelian. Pe voi doi. Cât timp eu n-am fost prin peajmă ați influențat-o negativ.
— Vorbești prostii, surioară. Mora e propria ei persoană. Face ce vrea.
— Face ce vrea până în punctul măritișului.
— Putem, vă rog, să nu mai vorbim despre vreun posibil soț sau flori sau nunți sau viața de dincolo de patul conjugal? Dacă am să fiu obligată să primesc vreun oaspete astăzi, n-ai vrea să dau la boboci pe rochia aceasta frumoasă, nu-i așa?
— S-ar putea să fiu de acord cu tine..
— Adevărat? Briliant..atunci haide să vorbim despre altceva..despre..tine, unchiule! De ce nu ne povestești tu despre ultima ta aventură? Unde ziceai că ai fost? Ah! Italia?
— Era Roma.
— Roma e capitala Italiei, i-am aruncat eu o privire Viannei înainte de a mă întoarce cu totul spre unchiul Henry. Deci, salvează-mă, unchiule și spune-ne povestea!