Imaginea perfectă de Crăciun

Zăpada buclucașă

     Urăsc când îmi sună alarma telefonului și mă obligă să mă trezesc. Poate nu la fel de mult precum detest luminițele colorate, însă nici prea departe de asta. Mârâi gutural când telefonul începe să-mi sune a doua oară și știu că nu mai am șanse să dorm. De ce trebuie să creștem și să devenim responsabili? Nu e mai bine când suntem copii și putem dormi cât vrem noi?

     Mă ridic în fund și îmi dau frenetic cu mâinile pe la ochi. Am adormit destul de târziu aseară cu toate că astăzi am o întâlnire foarte importantă. Trebui să mă întâlnesc cu comitetul de oameni ce fac parte din juriu și îmi e cam frică. Fie voi spune ceva deplasat, fie voi face o scenă nu prea plăcută. Într-adevăr, totul va depinde despre ce va trebui să vorbim.

     Am timp cam vreo două ore să mă pregătesc cum trebuie pentru această ședință, dar tot am emoții. Azi nu cred că voi mânca nimic, altfel risc să vomit pe vreun domn important și totuși, nu vreau să dau o imagine proastă firmei care m-a angajat. O fi un nemernic șeful meu, dar am nevoie de acest loc de muncă și de prima promisă de el dacă totul iese așa cum își dorește. Cu acei bani voi putea să-i iau mamei cadoul perfect. Își dorește un aparat de cafea nou, unul mult mai performant față de ceea ce are în acest moment.

     Îmi târăsc picioarele până la micuța sală de baie pe care o deține camera mea și încep să-mi fac rutina de dimineață. Cu cât timpul înaintează mai mult, cu atât încep să mă stresez și mai tare. Imediat ce sunt gata, îmi pregătesc aparatul de fotografiat și inspir adânc ca să am curajul necesar acestui obstacol.

     Când ies afară din clădire și mă uit spre cartierul Kalmar, rămân cu gura pe jos de-a dreptul. Totul este îmbrăcat într-o mantie albă de parcă ar fi nins câteva zile încontinuu. Fără să mă gândesc la altceva, scot aparatul de fotografiat din mica geantă și îl pornesc ca să pot face poze.

     Pare un peisaj desprins din basme. Peste tot se vede pământul ușor maroniu, doar acea bucată de pământ e acoperit în alb. Am ajuns într-o poveste. Altă explicație nu am. Înaintez de parcă mi-ar fi frică să nu mă trezesc din acest vis magic. Au trecut nici nu știu câți ani de când nu am văzut zăpadă și încep să mă bucur precum un copil mic.

     Fac poze la case, la alee, la drum și la tot ce se află în jurul meu. Însă copacii  cu ramurile pline de zăpadă și razele soarelui ce se întrevăd printre ele sunt feblețea mea. Când mă trezesc din visul meu, îmi dau seama că am ajuns la punctul de întâlnire al comitetului. Inspir adânc, mă scutur de zăpada de pe picioare și mă îndrept spre ușa casei enorme.

     Apăs pe butonul de la sonerie și aștept câteva minute înainte ca o femeie de vreo cincizeci de ani să-mi deschidă ușa și după ce mă măsoară din privire de sus până jos, îmi zâmbește călduros.

     — Tu trebuie să fii Dana Ștefănescu, fata reporter. Intră te rog, nu sta afară.

     Aprob stângace din cap și îi răspund  zâmbetului. Îmi las privirea în jos spre hainele de pe mine și nu-mi dau seama ce e diferit de tiparul obișnuit, ca să-și dea seama că eu sunt ,,fata reporter". Trec pe lângă ea și dau cu ochii de cel mai mare living din câte am văzut vreodată. Cred că face cât tot apartamentul meu.

     Doamne ce proastă sunt! Îmi vine să-mi dau o palmă mintal. Dar sunt idioată rău. Îmi mușc buzele ca să nu râd în hohote. Normal că și-a dat seama că sunt reporter, doar am apararul de fotografiat în mână.

     — Vino, ceilalți ne așteaptă lângă șemineu.

     Doamna Dumnitrescu, femeia care se ocupă de acest concurs, și totodată, fiind șefa juriului, trece pe lângă mine și mă scoate dintre gânduri. Îmi scutur capul și o urmez îndeaproape înainte să par și mai penibilă decât am fost până acum.