Imaginea perfectă de Crăciun

Coșmarul vieții

     Bat din picior nervoasă în timp ce îl aștept pe Andrei. Mi-a spus că azi începem de la opt dimineața cu pozele. E opt și cinsprezece, iar el încă nu a apărut și la telefon nu răspunde. De știam, mă trezeam și eu la zece și așa mă aștepta el, nu eu. Nu l-a învățat nimeni că nu e frumos să lase o domnișoară în așteptare? După două minute îl văd că vine, se oprește în fața mea și e tot un zâmbet. Nu știu cum are puterea să zâmbească la ora asta și în cartierul asta oribil.

     — În sfârșit ai decis să apari, Frumoasa Adormită. Se încruntă puțin, dar nu cred că dă importanță la ceea ce am zis.

     — Hai să mergem, astăzi avem mult de muncă. Spune, mă ia de încheietură și mă trage afară din motel.

     Îmi smulg mâna din a lui și merg încet în spatele său. Dacă tot era așa disperat să meargă în casele oamenilor să facă poze, putea să ajungă și el la ora pe care a spus-o, nu să am de stat sute de minute după el.
După primele trei case care au fost cât de cât decente, simt nevoie de o pauză foarte mare, dar Andrei nici măcar nu vrea să audă de asta. Și nu mă pot abține să nu îl înjur în minte și să mă strâmb în spatele lui.

     — Mai mergem doar într-o casă și după plecăm să mâncăm ceva.

     Aprob din cap și mergem în casa din fața noastră. Femeia ne primește cu zâmbetul pe buze și ne face turul casei. În momentul în care ajungem în sufragerie, îmi pun mâinile în cap. Dacă până acum am crezut că le-am văzut pe toate, m-am înșelat! În fața mea e un brad, dar nu orice brad. E un manechin unde are un corset, iar în loc de o fustă frumoasă, sunt puse multe crengi de brad care sunt pe post de acea rochie. Să nu mai zic că e decorata cu o grămadă de lumini, câteva funde și globuri.

     Fac doi pași în spate șocată de ce am în fața mea, în momentul când îl aud pe Andrei că îi spune doamnei că este o idee foarte interesantă și că e foarte frumos. Mie îmi vine să vomit tot ce am mâncat în ultima lună! Cum naiba să îți placă creatura asta de brad? Nici măcar nu pot să îl numesc așa!

     — Domnișoară sunteți bine? Sunteți cam palidă. Vreți să vă aduc un pahar cu apă? Mă întreabă, iar eu aprob repede.

     Acesta se duce în bucătărie, iar Andrei se întoarce spre mine și în scurt timp începe să râdă. Sunt sigură că și-a dat seama de ce sunt așa.

     — Dana, parcă văd că o să vedem o grămadă de chestii ciudate în orașul asta.

     Când femeia vine în sufragerie, îmi înmânează paharul și beau două înghițituri mari și repede.Nu mai vreau să stau nici un minut aici! Jur că mâine îl sun pe amețitul ăla de șef și îi zic să trimită pe altcineva, că dacă mai stau mult printre nebunii ăștia, o să mor. Mă doare undeva de pozele lui, eu vreau acasă, nu mai suport locul ăsta! Am stat aici o lună, gata mi-a ajuns!

     Facem câteva poze la casă și în momentul în care ies din ea, pot să respir din nou. Mergem într-un restaurant micuț din apropiere, unde ne comandăm ceva de mâncare.

     — Uite ce zic eu, să mergem în motel, să punem toate pozele în laptop și să facem câteva colaje cu ce poze avem până acum, iar pe seară când sunt luminile aprinse pe case să mergem și să mai facem câteva poze cu exteriorul acestora.

     Sugestia lui Andrei e interesantă. Decât să îmi mai otrăvesc privirea cu tot felul de nebunii, mai bine stau închisă în motel și editez fotografii. Mai lipsește să văd un brad cu susul în jos și le-am văzut pe toate.

     — Bine, dar facem mai multe case să terminăm o dată cu prostia asta, că nu mai fac față la așa ceva!

     Spun, iar Andrei izbucnește în râs. În scurt timp ne vine mâncarea, iar eu aproape că strig de fericire. Cu siguranță e ultima masă pe care o voi mânca azi. Nu știu ce mă așteaptă la celelalte case, dar sper să fie cât mai normale cu putință.