Imaginea perfectă de Crăciun

O cină cu surprize

     Nu știu cum a reușit să mă convingă să urc în mașina lui, dar acum că mă aflu la unul din cele mai bune restaurante din București, cu un meniu în mână, nu mai pot să protestez cu nimic. Mă uit peste toate denumirile ciudate pe care le-au dat mâncării și mă strâmb.

     — Ce s-a întâmplat? Nu-mi spune că ești una din alea ce refuză să mănânce orice provine de la animale și că le iei apărarea indiferent de situație.

     — Dacă tu zici să nu-ți spun, atunci îți fac pe plac. Îi fac cu ochiul și încep din nou inspecția mea minuțioasă a meniului. Fructe de mare și alte prostii care sunt pe aici, nu sunt pe placul meu.

     — Au și mâncare vegetariană, la sfârșitul meniului. Își drege glasul și îmi vorbește de parcă aș fi cea mai mare vegetariană din lume.

     — Cine a spus că aș mânca doar ierburi? Îmi ridic o sprânceană și-l privesc peste cartonul rigid.

     Ridică din umeri și încearcă să-și mascheze zâmbetul din colțul gurii. Când se pregătește să răspundă, chelnerul îl întrerupe și ne întreabă dacă am făcut alegerea meniului. Acesta își comandă una din ciudățeniile peste care am sărit eu mai devreme și chiar în momentul în care mă pregătesc să-i răspund bărbatului din fața mea, îmi sar ochii pe niște piept de pui la grătar cu ciuperci și nu știu ce alte prostii pe lângă.

     Îi ușurez munca și îi cer pieptul de pui, ciupercile și cartofi prăjiți. Ignor privirea insistentă a lui Mădălin și îi cer o cola. Ce ar fi o mâncare bună fără cola? Nimic. N-ar avea nici un gust. Bărbatul zâmbește în timp ce notează în carnețel și aprobă tăcut.

     — Nu încetezi să mă surprinzi! Se lasă pe speteaza scaunului și mă privește atât de intens, încât aproape mă înec cu propria salivă.

     — Adică? Nu înțeleg. Încerc să rup contactul vizual, însă în zadar. Dacă mai continuă așa, risc să mă lichedifiez la picioarele lui.

     — Nu tu salată, nu tu mâncare light, nu tu regim. Ești cumva vreun extraterestru?

     Îmi prind baza nasului între degete și masez ușor zona, mai mult pentru a-mi masca râsul ce mă năpustește. Zânul ăsta cred că a crescut în pădurea din spatele casei bunicilor mei. Altă explicație nu am.

     — Auzi, zânule, nu știu cu ce tipuri de femei ești tu obișnuit să te afișezi, dar eu nu sunt nici pe jumătate ca și alea. Nu trebuie să-mi explici că observi asta. Eu când mi-e foame, mănânc, nu răbd foame. Și ți-am mai spus, nu sunt erbivoră.

     Mă privește surprins, însă nu spune nimic. Și bine face, că cine știe ce îi mai spuneam ca să-i închid gura aia ispititoare. Mâncarea ne este adusă și când îmi văd farfuria plină, încep să salivez. Nici dacă aș vedea un mister muscle dezbrăcat în fața mea nu aș reacționa atât de brusc.

     Inspir adânc mirosul îmbietor și apuc tacâmurile numai decât. Foamea e mai mare decât orice regulă de aur ale bunelor maniere. Și până la urmă, dă-le-ncolo de reguli, stomacul meu e lipit de coaste. Gem ușor când gustul divin îmi atinge papilele gustative. La naiba, nu știam că-mi e atât de foame.

     — Mai ușor războinic-o, că nu-ți fură nimeni farfuria. Idiotul mă privește amuzat și-mi vine să-i bag furculița între ochi.

     — Dacă aș fi gemut sub tine, nu ai mai fi spus să o iau mai ușor.

     Îi scot limba într-un mod copilăros, știu asta, dar nu mă pot abține. Mădălin începe să tușească dintr-o dată și mă întind după carafa cu apă ca să-i umplu un pahar și să i-l ofer.