Imaginea perfectă de Crăciun

Decorațiuni obraznice

     Cum?! Cum am putut fi atât de idioată încât să-l las să se apropie atât de mult de mine? Și acum, după mai bine de patru ore de la momentul meu de rătăcire încă sunt bulversată. Când Andrei a ieșit afară după mine și m-a strigat, s-a îndepărtat de corpul meu de parcă aș fi fost foc. De parcă îl ardeam, dar până să-mi vadă colegul nu-i păsa de acest lucru.

     Nu a spus nimic. Nici măcar o vorbă. Însă m-a privit atât de intens, încât nu mai era nevoie de cuvinte. A transmis atât de multe prin acea privire, încât mi-a dat fiori pe șira spinării. La naiba să te ia Mădălin! Ai reușit să-mi nenorocești creierii doar cu o îmbrățișare și o privire. Te urăsc la fel de mult precum te doresc.

      Fără să mă gândesc prea mult, apuc telefonul ce l-am aruncat în pat și-l sun pe Cristian. Probabil că doarme, însă în acest moment am nevoie de el mai mult ca niciodată!

      — Alo! Vocea lui ușor somnoroasă îmi confirmă gândul de acum câteva clipe, însă am nevoie de cuvintele lui.

      — Cristian... Vocea îmi e frântă și reușesc cu greu să-mi opresc lacrimile ce îmi blurează privirea.

      — Pisicuță, ești bine? Ce s-a întâmplat? Se aud câteva foșnete, niște cuvinte pe fundal și după iar liniște.

      — Nu, nu sunt bine deloc. Fără să mai pot reține lacrimile le las să curgă din nou.

      — Hei, Dana, ce s-a întâmplat? De ce plângi iubito? Cine ți-a făcut asta?

       — Am nevoie de tine! Fără să-i răspund întrebărilor, las să iasă singurul motiv pentru care l-am sunat atât de târziu.

      Îl aud înjurând, probabil se gândește la ce e mai rău sau nu știu ce-i trece prin cap, însă îmi aruncă un ,,așteaptă-mă" înainte să închidă apelul. Știu că va veni. Este sufletul meu pereche și de când ne știm, asta este a doua oară când îl sun atât de târziu și-i spun acele patru cuvinte atât de importante pentru mine. Sunt mai importante și decât un te iubesc. Sunt totul și totuși nimic...

     Treizeci de minute mai târziu, mă trezesc atât cu Cristian, cât și cu Iulia în pragul uși. Când îmi văd fața, nu mai pun nici o întrebare și se aruncă amândoi asupra mea îmbrățișându-mă. Lacrimile îmi curg din nou fără să le pot reține, mai ales când văd ce prieteni minunați am. Căci Iulia a devenit prietena mea din moment ce lucrurile au fost serioase între ei.

     — Îmi pare rău...

     — Nu! Mă întrerupe Iulia înainte să pot continua ceea ce aveam de spus.

     — Iubito, nu-mi spune că Mădălin este de vină pentru asta.

     Îl văd cum devine serios și își strânge maxilarul. Neg din cap, deși are și el puțină vină pentru starea mea. Numai când mă gândesc prin ce oroare am trecut azi și suspinele mă apucă din nou.

     — Nu, nu e vina lui. M-am săturat de toată lumea aceasta care a uitat pentru ce sărbătorim Crăciunul. Toți cred că este vorba doar despre decorații și mâncare cât mai multă. Să mai spun de idiotul ăsta de concurs? Crăciunul este un lucru sfânt. Este vorba despre nașterea lui Iisus, despre acordarea unei noi șanse să devenim mai buni.

      Iulia se uită la mine de parcă aș fi un extraterestru și nici nu cred că înțelege ceva din ceea ce vorbesc eu aici. Însă Cris mă cuprinde de umeri și mă trage în brațele sale ca să mă liniștească.

     — Și a mai apărut și idiotul de Mădălin ca un prinț pe cal alb. M-a luat în brațe și prostul ăsta de corp m-a dat de gol. La naiba! Vreau să plec de aici și să mă ascund într-o grotă unde să nu mă găsească nimeni.