Imaginea perfectă de Crăciun

Parfum de ghirlande

     În acest moment, îmi urăsc munca! Dacă până acum am fost înnebunită după ceea ce fac și am fost mai mult decât entuziasmată să fac poze, acum îmi vine să vomit. Și nu glumesc, îmi simt micul dejun în gât și nu știu cât îl mai pot ține înăuntru. Și cel mai rău din toate astea, este că nu pot să vorbesc cu nimeni despre starea me de anxietate. Cristian, prietenul meu cel mai bun, e plecat în vacanță cu iubita lui, ca s-o ceară în căsătorie din câte mi-a spus și nu sunt chiar atât de nebună încât să le distrug momentul romantic, iar cu mama dacă aș vorbi, cred că a doua zi m-aș trezi cu ea la ușă. Așa că mai bine spun pas și mă macin singură.

     Trag aer în piept și mai pun o bluză în bagaj. Suspin și mai adaug o pereche de șosete. Mârâi gutural și arunc și câteva perechi de chiloți. Cum nu am foarte mulți bani puși deoparte și nici nu am un salariu de mii de euro, sunt nevoită să stau la acel nenorocit de motel sau pensiune, ce naiba o fi. Decât să stau într-o casă, unde pregătirile sunt în toi și să risc să ajung la nebuni înainte să-mi duc misiunea la sfârșit, prefer motelul!

     Enumăr pe degete să văd câte lucruri mi-am pus și mă gândesc că dacă am uitat ceva, voi îndura cheltuiala unui drum ca să recuperez. Sau, cel mai sigur, voi rezista până în weekend și atunci voi veni acasă, mai ales că sunt sigură nouăzeci și nouă la sută că voi avea nevoie să dorm la mine acasă după cinci zile pline cu... Nici nu pot să spun cuvântul că deja mă ia cu greață.

     Închid valiza cu un nod în gât, o pun jos de pe pat și o trag după mine până la ușă. Îmi iau cizmele din piele falsă în picioare și fâșul gros de pe umeraș. Presimt că va fi o zi lungă.

     Ajung în stația de autobuze exact când acesta ajunge și reușesc să alunec înăuntru. Deși e începutul lui noiembrie, e destul de rece afară și spui că iarna își va face apariția mult mai devreme în acest an. Mă bucur de priveliștea ce mi-o oferă această mică călătorie și privesc covorul arămiu de pe jos. Este un adevărat spectacol pentru ochii mei. Din geanta de umăr îmi scot aparatul de fotografiat și fac câteva poze drăguțe. Asta până telefonul începe să-mi sune în buzunar.

     Numele lui Cristian îmi apare pe ecran și zâmbesc. Nu mă așteptam să mă sune și poate de aceea încep să mă panichez; dacă iubita nu i-a acceptat cererea?

     — Chris? Întreb cu o voce tremurândă când văd că nu spune nimic, deși am preluat apelul de câteva secunde.

     — Pisicuță, ce faci? Nu pot să ignor veselia din vocea lui și mă strâmb la alintul folosit.

     — Ești sigur că ești treaz? Nu mă pot abține să nu-l întreb asta. Știe că urăsc să-mi spună așa și o face doar când e beat.

     — Of, scumpo, dacă beat de fericire este bine pentru tine, atunci, da, sunt beat!

     Parcă entuziasmul ce îl are în voce mă face să zâmbesc și eu. Dar numai parcă. Mai degrabă îmi vine să-i sparg capul.

     — Ți-a dat papucii și acum te îneci în băutura fericirii? Însă râsul cristalin al Iuliei ce se aude pe fundal mă face să îmi ridic sprâncenele.

     — Am spus da. O aud cum țipă de fericire și acum cred că îl pot ierta pe fraier că mi-a spus pisică.

     — Of, Doamne! Sper că ai spus da doar ca să-l poți tortura mai bine. Aceasta începe să râdă mai tare și de aceea o ador și știu că e potrivită pentru nebun, căci altfel s-ar plictisi lângă una ștearsă.

     — Dacă ai știi tu cum mă torturează...

     — Gata, gata, nu vreau detalii, devii scârbos! Și așa am micul dejun în gât, te rog, nu mă face să vomit în autobuz.