Amanta regelui

⚜ Capitolul 3: Favorita ⚜

Mi s-a îngăduit să îmi pot scrie amintirile. Aș fi preferat să-l mai am încă pe acel lacheu care scria cele dictate de mine, însă am pierdut acest privilegiu începând de azi. Sunt nevoită să-mi aștern singură aceste gânduri, tată, care sper că vor servi un sfetnic bun nepoatei tale când vremea are să vină.

Toți cei care-și scriu memoriile o fac ca să evadeze din realitate. O lume în care zăngănitul monezilor este cel mai dulce sunet. O lume în care substratul discuțiilor este mult mai important decât orice flecușteț rostit prin saloane. Și cum altfel să te detașezi, dacă nu prin scris?

Se spune că o damă nu ar trebui să fumeze. Însă ce mai am de pierdut, acum după ce sunt sigură ca lumina zilei că îmi voi sfârși zilele în această carceră? Îmi amintesc că au fost vremuri când nici nu mă gândeam să mă fi apucat vreodată de fumat. Acest obicei îl asociam mereu cu o proastă creștere a barcagiilor lipsiți de finețe și rafinament. Însă vă rog, priviți-mă acum, stând la o măsuță de mahon ce servește drept biroul meu, încercând să-mi istorisesc viața și fumând.

Am o singură sursă de lumina în această încăpere, un geamlâc înalt prin care lumina se strecoară stingheră încălzind locul cât de cât. Este destul de răcoros, dar m-am obișnuit.

Nu am vorbit cu nimeni zile sau chiar poate săptămâni la rând. Neavând companie, ajungi să petreci destul de mult timp cu tine însuți. Am învățat să îmi liniștesc gândurile interioare și să fac pace în sfârșit cu demonii mei. Însă la ce folos, când toate acestea se întâmpla abia acum?

Privesc măsuța din lemn la care obișnuiam să lucrez cu lacheul. La o privire mai atentă, măsuța părea să aibă scrijelite câteva nume care nu îmi sunt deloc familiare, iar alte câteva cuvinte, ale căror tâlc nu este chip să le descifrez. Cercetez cu băgare de seama fiecare colțișor al mesei cu vârful degetelor mele.

Mă gândesc la lacheul care-mi fusese arogat, acel tânăr chipeș și cu multă speranță în ochi, cu sufletul tresăltându-i la fiecare ocazie de a avansa. Tinerețea - acea perioadă ideală în care să te îmbeți din vise. Vârful degetelor mele au descoperit un fel de ascunzătoare în care fusese abandonat un inel masiv din aur. Nu... nu putea fi...

Blestem soarta că îmi poartă pică atât de tare și încerc să ascund inelul în sân, rugându-mă să nu descopere nimeni taina mea. M-am speriat atât de tare încât știam că dacă aș fi fost găsită de o crimă ca aceasta împotriva coroanei, aș fi fost decapitată fără nici un altfel de proces. Am să scriu. Am să scriu prefăcându-mă că nimic nu-mi tulbură existența pentru moment. Pana îmi tremură în mână, iar mintea îmi vuiește de gânduri negre care îmi întunecă judecata. Poate dacă aș fi fost mai măsurată, aș fi putut vedea din timp cum ajunse inelul acolo. Și, mai ales, ce plan urmărea domnul Fouquet, și poate că aș fi realizat la timp, cât de defectuos era planul înfăptuit de Marie.

Trebuia să fi fost a doua zi când se întâmplau toate acelea. Trebuia să fi fost a doua zi, dis-de-dimineață, când întreaga Curte străbătea toți cei 55 de km ce se aflau între Paris și Vaux. Am mers pe drumul acela de ceasuri întregi, iar trăsura sărea la fiecare surpătură pe care o lua, zgâlțâindu-mă până într-atât încât uram deja acea călătorie.

Încercam să îmi alung gândurile privind munții ce se înălțau falnic atingând norii, iar dealurile se întindeau pe suprafețe mari și întinse, pe care dacă le-aș fi străbătut cu piciorul, mi-ar fi luat săptămâni întregi. Se vorbea doar despre bal, despre Vaux și mai ales despre o posibilă nuntă. Pe drumul bătătorit pe care trăsura fusese nevoită să îl apuce, se afla o pășune proaspăt înverzită. Niște vaci și câteva oi care pășteau acolo în tihnă. Mă întrebam dacă era într-adevăr greu să locuiești la țară. Părea atât de liniștit.