Amanta regelui

⚜ Capitolul 19: Adio, Henriette ⚜

A doua zi când m-am trezit, nu-mi aduceam aminte mare lucru din ce se întâmplase. Doar știam că aveam un plan pe care să-l înfăptuiesc. Când mi-am deschis ochii, imaginea unui dormitor mic și înghesuit, total străin mie, m-a dat îndărăt. Am speriat. Nu știam dacă fusesem sechestrată ori luată pe sus cu forța. Nu-mi aduceam aminte de nimic de aseară. Știam că doar am fost în pădure, începuse ritualul, apoi totul fusese încețoșat...

— Bună dimineața!

— Doamna Voisin? am răspuns alarmată. Ce cauți dumneata...?

— E casa mea, marchiză.

— Atunci ce...?

— Cauți dumneata aici vrei să întrebi? Ritualul dumitale a fost un eșec. Așa că te-am cazat peste noapte.

— Capul mi-e atât de greu! m-am plâns.

— Am presupus că așa va fi. Luați asta, spuse dânsa, întinzându-mi o ceașcă de ceai. Poate a fost un plan prea ambițios, spuse ea, pentru ritualul acela. Am presupus că poate răposata dvs mamă v-a povestit câte ceva dintr-ale ei.

— Ce să-mi povestească? m-am alarmat.

— Atunci poate că nu e momentul să vorbim de asta.

— Ba cred că este, am spus trântind ceșcuță de ceai pe o măsuță de lângă mine. Cine ești dumneata și de unde o cunoști pe mama?

— Poate că astăzi ești o marchiză îndrăzneață, dar eu vă cunosc mai bine ca oricine. N-am să uit când răposata dvs mamă vă aducea în vizită pe terenurile mele și alergați fericită culegând flori.

— Atunci cum de nu am auzit în viața mea de vreo doamnă de Voisin? Sau că mama v-ar fi cunoscut?

— Marchiză, zise ea încetișor, poate i-a fost rușine cu locul din care provenea. Poate voia ca onorabila Curte să nu presupună despre dvs nimic altceva decât prezumții onorabile și bune. Poate nu a vrut să treceți prin ce a trecut și dânsa.

— Adică?

— Vrăjitoarele nu au fost și nu vor fi niciodată la modă, marchiză. Deși, nimeni nu ne neagă existența. Sau puterile.

— Astea-s pure cretinițăți. Mama nu a fost vrăjitoare și nici eu nu sunt.

— De unde dețineți asemenea convingere?

— Pentru că dacă aș fi fost vrăjitoare, aș fi înfăptuit demult timp ceea ce mi-am propus! În loc de asta, stau și mă tângui!

— În timpul cinei.

— Pardon?

— Folosiți otrava. Îi strecurați în băutura și va fi ca dusă.

— Despre ce tot...?

— Heriette. Știu. Știu ca ce aveți de gând și nu mă împotrivesc. De fapt, mi-e indiferent atâta timp cât dvs sunteți în siguranță.

— De ce ți-ar păsa dumitale?

— V-am spus odată: sunteți aleasa.

— Alte scenarii deprinse din roman tâmpite de care mă pot lipsi.

— Prea bine. Alegerea vă aparține. Doar că vă previn: odată săvârșită o faptă, un lung șir de compromisuri și minciuni se vor înfățișa înaintea dvs.

— Iar eu ce pot face?

— Să alegeți. Otrava este cea purpurie din spatele măsuței de pe care ați lăsat ceșcuța de ceai. Inițial am crezut că ați vrut s-o șterpeliți, dar nu aveați de unde să știți că e acolo, și în plus, nu s-ar prea la așa ceva o marchiză.

— Nicidecum.

— Întocmai. Cred că aveți o decizie de făcut pentru seara asta. Eu trebuie să mă retrag. Am clienți cărora trebuie să le ghicesc.

Am dat din cap la ultimele cuvinte, iar madame de Voisin plecase. Pentru prima oară în viața mea, nu mă interesa de trecut meu și nici de ceea ce a fost sau nu mama. Voiam nenorocita aia de sticluță.

Este atât de periculos în lume. Niciodată nu ai de unde să știi cine are și nu are intenții criminale. Doamna de Voisin îmi împrumutase una din trăsurile dânsei și-mi urase drum bun. Ne-am înțeles din priviri. N-au fost prea multe cuvinte, ci doar multe subtilități. N-am ținut cont de drum. Doar strângeam la pieptul meu sticluța purpurie și oftam la gândurile mele necurate.

Nu mă întreba, tată, cum a decurs acea zi. Tot ceea ce conta că eram debilă de fericire în timp ce lăsam conținutul sticluței să se verse în băutura Heriettei care avea să i se servească mai târziu. Părea că acel conținut nu se mai termina. Îmi făceam griji că cineva avea să mă descopere și să mă întrebe despre ceea ce făceam. Dar aș fi putut să-i spun să-și vadă de treabă. Era oricum cuvântul meu împotriva oricui supus. Doar eram o marchiză. Doar eram eu, Viviene de Bordeaux.

La cină, aveam cântecul ăsta de luptă nebun care-mi răsuna în minte. Eram la cina de seară, în care regele se așezase în preajma ei. Mă gândeam doar cât timp îi lua nenorocitului ăluia de efect să se instaleze. Apoi Henriette luase o înghițitură din băutura adusă. Nu avea nimic. Mă gândeam dacă trebuiau două sticluțe. Rădea. Vorbea cu Ludovic și păreau că se apropiau prea mult. Un cadru prea intim. Mă gândeam cum de Philippe putea suporta așa ceva. Voiam s-o strâng de gât pe Henriette. Din nou, din nou și din nou.

Apoi s-a întâmplat. Se învinețise ușor la față, apoi tușea. Tușise la început ușor, apoi din ce în ce mai tulburător și îngrijorător. Am început să zâmbesc. În mai puțin de o jumătate de ceas, starea ei se înrăutățea din ce în ce mai rău. A fost adus de grabă un medic, dar acesta se vedea neputincios în ciuda minciunilor pe care i le furniza regelui că ar fi putut o ajuta.

Zvârcolește-te. Să n-ai pic de somn pe lumea celaltă. Să n-ai pic de pace. Când va fi vremea, așteaptă-mă. Am să vin și eu acolo – i-am spus Henriettei printr-o telepatie privind-o de la distanță cum se zbătea cu ultimele ei sforțări pentru viața ei. Medicii credeau că era vorba de o toxiinfecție alimentară. În acea seară, Henriette vărsase de 9 ori. Nici pic de apă nu suporta să bea. Doar în câteva ceasuri ajunsese să fie trasă la față și albă ca varul.

— E vina mea, zise Philippe.

— De ce ar fi vina ta? l-am întrebat.

— Nu știu. Dar simt că este.

— Nu tu i-ai dat să mănânce.

— O să-i spânzur pe toți de la bucătărie. A fost otrăvită!

— Prostii!

— A fost, Viviene! Crede-mă pe cuvânt! Iar când o să-l găsesc pe cel care i-a vrut răul, am să-l omor eu cu mâna mea! mi-a spus el furios.

Philippe vorbise destul de serios. Nu știam dacă a fost totuși înțelept să duc planul până la capăt... Dar m-am mințit în sinea mea că avea să-i treacă. Nu se iubeau oricum.

— Cum se mai simte? Se amestecase Marie.

— Din ce în ce mai rău, zise Philippe.

— Dacă Cerul s-ar milostivi de ea...

— Să se milostivească și de cel care i-a făcut asta...

— Ce vrei să spui, Philippe?

— Nimic. Nu mă asculta. Sunt departe cu raționalul acum.

— E bine? venise și Catherine la scurt timp după Marie.

— Ce e cu voi toți de vă faceți griji pentru Madame? Parcă nu o plăceați?

— Nici acum nu o plac, Viviene, zise Catherine, dar asta nu înseamnă că o vreau bolnavă! Sau, mai rău, moartă! Și... mai este și copilul!

Odată ce Catherine rostise acele cuvinte, am realizat cu desăvârșire că dânsa era cu un cu un copil în pântec. Nu putea fi... Dar o săvârșisem...

Voiam să nu fi turnat conținutul sticluței, dar o făcusem. Voiam să nu fi mers în pădure să săvârșesc ritualul, dar îl făcusem. Voiam să nu fi făcut tot ceea ce săvârșisem, dar era totul făcut.

Cerule, îndurare!... Tată... Tată, ce am făcut?!