⚜ Capitolul 11: Visul unui rege ⚜

26 6 0
                                    


Este mult mai uşor să potoleşti prima dorinţă, 

decât să le satisfaci pe toate cele care o urmează. 

(de La Rochefoucauld)


Nu aș fi crezut niciodată că patul din Bastilia avea să-mi priască mai bine decât patul meu cu baldachin de la Luvru. Ah, îmi este dor de apartamentele mele. Îmi este dor de odăița albastră. Dar cel mai dor îmi este de cărțile mele și de Ronald. Doar un netrebnic ar putea să reușească să supraviețuiască într-o închisoare fără o carte de citit!

— Ți-a plăcut? m-a întrebat unul din prizonieri.

— Cartea?

— Da, am văzut că ai citit-o pe nerăsuflate ieri.

— Mă plictiseam.

— Dumneata citești cărți din plictiseală?

— Atunci din ce motiv ar citi cineva o carte?

— Din curiozitate! Din dorința de a învăța!... Lasă asta. Zi-mi, părerea dumitale.

— Despre cartea lui La Rochefoucauld?

— Da.

Cum am terminat de citit aseară cartea, am așezat-o cu grijă pe podea, în dreptul patului. Astăzi îmi pare atât de mică și de firavă, iar colțurile ei s-au pliat și mai tare odată ce a trecut prin mâna mea.

— M-a plictisit mai rău, i-am răspuns într-un final după ce m-am săturat să cercetez cartea.

Bărbatul căruia m-am adresat, mă cerceta de acum cu luare aminte. A schițat o grimasă și mi-a dat de înțeles că nu credea o iotă din ce i-am spus.

— Ai spus că ai fost marchiză, nu? a reluat el cu o sprânceană ridicată.

— Da, i-am răspuns indiferentă.

— Dacă într-adevăr ai fost o marchiză, trebuie să-l fi întâlnit. La Rochefoucauld se învârtea numai în cercuri alese.

— Dacă spui dumneata.

— Spune-mi adevărul!

— Pe ce temei să dai raportul unuia ca tine? m-am agitat deodată.

— Ascultă, nu m-am învârtit printre cele mai selecte adunări din societate, însă dumneata nu ești impresionată de o astfel de capodoperă. Iar asta poate însemna doar două lucruri.

— Și anume?

— Ori ești smintită ori nu.

— Și dacă nu aș fi?

Încă mă privește, dar nu mai mi-a spus nimic. Doar a încuviințat din cap, iar acum cred că vrea să ațipească. Mă întreb de ce îi pasă atât de mult să știe adevărul. Dar nu mai contează. Zorii unei noi zile sunt aici. Mi-ar fi plăcut să mă plimb prin grădină... Ah, poate că nu neapărat în grădina regelui, însă în altă grădină m-ar fi plăcut cu siguranță...

Este liniște, tată. Vocile din capul meu nu mi-au mai vorbit demult timp. Cine ar fi crezut că era nevoie de o crimă ca să calmez marea dinăuntrul meu. Aud câteva pitulici cântând. Tropăitul unor cai se aud de asemenea. Mă întreb dacă vor mai aduce prizonieri noi. Mai este puțin până când are să vină și lacheul. De ce îți povestesc toate acestea? Pentru că asta face un om banal, tată. Îi povestește nimicurile cotidiene părintelui său. Numai sunt acea Viviane tulburată. Astăzi sunt doar un alt suflet rătăcit care își așteaptă sentința.

Amanta regeluiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum