Amanta regelui

⚜ Capitol 1: Batista ⚜

In perturbato animo sicut in corpore sanitas esse non potest.

(În corp, ca și în mintea hăituită de necazuri, nu poate exista sănătate.)

,,Mă numesc Viviane Nigrum, marchiză de Toulouse și de Bordeaux, fiică a lui Ignace și a Gemmei Nigrum. Îmi mărturisesc mârșavele fapte ce au avut ca efect sfidarea legilor și abolirea puterii...'' scria lacheul vârând pana de corb în călimara din fața sa, mâzgălind în grabă cele dictate de mine. Nu mai e mult până când acesta își va fi isprăvit deja lucrul, iar Curtea mă va chema din nou pentru verdictul final, deși puteam intui care ar fi fost simțămintele Înaltei Curți față de cazul meu.

Îmi imaginam cu ochii minții o frumoasă cameră amenajată în Bastilia, în care aș fi fost condamnată să îmi petrec ultimele zile în calitate de pensionară a acelei închisori. Știam că aveam să mă lipsesc rapid de viața tumultuoasă de la Curte, precum și de prietenii mei ce aveau oricum să se lepede de mine, odată căzută în dizgrațiile regelui. N-aș mai fi fost părtașă la intrigile și comploturile ce se țeseau zilnic în jurul saloanelor, iar garderoba mea în valoare de mii de ludovici ar fi fost probabil arsă. Scrisorile mele probabil că sunt și ele mistuite de flăcări chiar în acest moment, lucru care se va întâmpla probabil și cu mult prea iubita mea bibliotecă. Doar dacă mi-aș fi deschis ochii cu adevărat în fața ororilor când acestea se întâmplau cu repeziciune înaintea mea... Aș fi înțeles poate mai devreme, că dacă un lucru nu îi era pe plac regelui, acesta îl ștergea cu totul din istorie.

Un sentiment ciudat mă încearcă astăzi, precum un zbucium sufletesc care s-a declanșat înăuntrul meu, punându-mi la îndoială toate deciziile și simțămintele. Mă gândeam unde greșisem... Oare am fost suficient de abilă încât să-mi înăbușesc la timp toți inamicii? Însă cel mai important era crudul adevăr de a fi pierdut dragostea regelui meu în care crezusem atât de tare. Și totuși este straniu dacă te gândești că unele lucrurile încep acolo unde mai întâi și-au avut sfârșitul. Toate sunt de prisos să le înșir, însă am să reiau totuși povestea de dragul de a mi te avea din nou în minte, și în speranța că greșelile mele din trecut vor dori să se arate singure, spre a-mi lumina judecata și de-a înțelege cum s-a putut ajunge până aici.

Acum câteva ceasuri mă aflam într-o încăpere cu o fereastră mică ce lumina întru totul odăița. Pereții erau de un albastru șters și ușor scrijelit, iar lumina se furișa timidă prin geamul micuț, scoțând la iveală câteva pânze de păianjen. Priveam afară pe geam, ascultând cântecul pitulicilor și pierzându-mă cu ochii ațintiți spre linia orizontului. În același loc, acum mai bine de 10 ani, s-a tras primul foc de armă ce avea să îmi răpească tatăl. Rebeliune. Revoltă. Război. Astea se pregăteau în viitorul apropriat pentru mine. Pentru toată Curtea. Când spun toate acestea, îmi aduc aminte de zgomotele produse de tunuri, de săbiile și flintele care mai răsunau și astăzi încă, atât de puternice în mintea mea. Am supraviețuit revoltelor, deși adesea le mai simt atât de vii în mintea mea, ca și cum niciodată nu s-ar fi terminat. Încă îmi mai aminteam poporul când cerea neîncetat vărsare de sânge. I-am privit cu patos pe soldați cum se avântau în bătălie, lăsând doar hăcuitul săbiilor să facă legea. Îmi amintesc cum stăteam ghemuită alături de mama, ascunse amândouă într-o oarecare odaie din palat când izbucnise Revolta prinților.

— Nu vă va găsi nimeni aici, îmi aduceam aminte de vocea tatălui meu, în timp ce mama mă luase în brațe intrând în odaie. Orice s-ar întâmpla, să nu scoateți un sunet! Ia cheia asta, încuiați-vă și nu deschideți nimănui indiferent ce v-ar spune. Să nu îmi deschideți nici măcar mie, ați înțeles? a spus tatăl meu înainte ca mama să încuie ușa pe dinăuntru.