Amanta regelui

⚜ Capitolul 9: Soarele și Luna ⚜

Difficile est longum subito deponere amorem.

(E greu s-o rupi deodată cu un amor îndelung.)

Au urmat săptămâni în care domnișoara de la Vallière anunțase toată curtea că era însărcinată, iar doamnele oftau încântate în jurul ei. M-am ținut mereu deoparte, pentru că toanele ei mă oboseau, iar faptul de a fi însărcinată părea singura ei calitate de preț din acele zile.

Mă tot priveam în oglindă, iar dacă burta domnișoarei creștea, a mea era la fel de plată și de neinteresată în a da viață. L-am convins pe soțul meu să încercăm să facem un copil, însă nimic nu funcționa. Mă oprisem și din băut la observațiile medicului și ale lui Ludovic, iar durerea pe care o simțeam era și mai intensă. Uitasem cât de reală era lumea în care trăiam. Cât de fragilă și pierdută mă simțeam... Cât de goală mă simțeam. Ludovic părea că uitase de sărutul nostru și-mi convenea. Nu ne-am mai vorbit deloc din seara aceea, poate doar câteva replici despre cazul domnului Alexandre. În rest, era preocupat în permanență de domnișoară și copil.

— Ce-o fi văzut la ea? zise Catherine, sorbind din ceaiul ei.

— Mon Dieu, Catherine! o dojenise Marie. Regele este liber să aleagă pe cine își dorește.

— Doar pentru că dumneata nu ai avut libertatea de a alege pe cine iubi, nu înseamnă că cei care sunt liberi fac alegeri bune.

— Ce vrea să mai însemne și asta?

— Că șchioapa ar trebui să plece de la curte, și regele să facă ceea ce-și dorește demult.

— Și anume?

— S-o numească favorita sa pe Viviane.

— Ce iluzii! Te auzi ce vorbești?

— Bineînțeles! Spun doar adevărul, însă sunt certă că niciunul dintre ei nu ar urma sfatul meu.

— Și asta pentru că este o nerozie ce spui!

— Au contraire, chérie! nu acționăm pentru că ne este prea teamă să fim cu adevărat fericiți.

Tată, ce ai simțit când ai văzut-o prima oară pe mama? Te-a vrăjit? Când m-a născut, ai fost fericit? Mintea ta aluneca pe valurile imaginației? Îți imaginai femeia în care aveam să cresc mai târziu? Ce teribilă fericire trebuie să fi fost în sufletul tău și al mamei... Aceeași fericire teribilă, debilă voiam să simt și eu. Voiam și eu un copil, însă Cerul nu-mi hărăzise o astfel de împlinire. În zilele ce au urmat, din mine a rămas doar o umbră, o nălucă. Medicii îmi tot ofereau remedii care nu mergeau. Domnișoara de la Vallière părea mai însărcinată cu fiecare clipă ce trecea. Și nu uita nicio clipă să ne readucă aminte de asta. Din ultima seară în care m-am văzut cu regele, ea părea să fie tot mai interesată de prietenia contesei și a Mariei, însă de a mea nu. Nu o condamnam și nici nu căutam să-i fiu amică. Mă privea cu răceală și-mi convenea.

Într-o zi, contesa mi-a spus că se logodise cu domnul Porthos. Era în culmea fericirii. Marie își plănuia nunta, iar asta când nu se gândea la cum ar fi putut să-l scape din arest pe domnul Dupont. Eu m-am afundat iar în băutură. Slăbisem, imaginea îmi era urâtă și nu voiam să fac nimic în legătură cu asta. Nu voiam să mă mai aranjez, nu voiam să mai trăiesc. Am abandonat gândul de a avea un copil. O familie. Soțul meu nu mai căuta apartamentele, iar regele uitase de mine. Toți păreau că m-au uitat.