Amanta regelui

⚜ Capitolul 13: Declinul meu ⚜

Dușmanul cel mai mare se găsește în mine. 

(de Molière)

Deși s-au scris milioane de pagini, poezii, romane, epopei, esee despre iubire, parcă nu am fost niciodată mai îndepărtați de aceasta decât în epoca Regelui-Soare. Este atât de înfricoșător sa te gândești ca persoana care ți-a frânt inima este singura care ți-o poate alina... Tată, spune-mi, te-ai pierdut vreodată în decor? Te-ai simțit vreodată atât de pierdut încât să nu vezi finalul suferinței tale? Te-ai afundat vreodată atât de tare în lacrimi încât ai simțit că nu mai ai aer? Că durerea îți despică mintea și sufletul, că ești atât de neputincios și slăbit, atât de obosit, însă nu ai făcut nimic diferit față de ieri? Ai disperat vreodată atât de mult înăuntrul tău încât ai fi vrut să strigi, să urlii, să ceri ajutor, dar ai tăcut? Poate ai fi urlat, zbierat, vorbit, făcut... însă poate știai că ei nu or să te audă, doar te-ar fi privit stând acolo, nepricepând năluca care erai de fapt. Ai sufletul gol. Aceasta eram eu în fața lui Madame. Goală. Sleită de puteri.

După ce m-a numit ușuratica, m-a pălmuit cu putere peste obrazul drept. Palma ei m-a ars. N-am mai răbdat. M-am aruncat în părul ei și ne-am sfâșiat una pe cealaltă. Am reușit să-i rup un lănțișor de aur de la gât, iar ea mie mi-a smuls un smoc de păr împreună cu câteva agrafe cu diamante. Am fost despărțite doar după ce câțiva domni s-au băgat în lupta noastră pisicească.

Aș mai fi vrut să mă înfig în părul ei cârlionțat și să-i mai smulg câteva fire, dar m-am abținut. Aș fi vrut s-o răpun la pământ, dar n-am făcut-o. Nimeni nu putea fi mai ușuratică decât dânsa. Nu voiam să mă mai cobor la nivelul ei. Dar frenezia asta mă încearcă iar. A trecut și ea prin patul lui. Netrebnica. Ar fi trebuit să-i smulg părul din cap doar pentru fapta asta. Și pentru neobrăzarea de a mă defăima public. Dar seara aceea era încă tânără. Și abia începea...

— Asta e numai din vina ta, curvo! o aud din nou urlând. Iar acum mai vrei și un copil cu Maiestatea Sa?

A fost de ajuns. Am plesnit-o iar. I-am prins o palmă sănătoasă, iar obrazul i se înroșea treptat. Ea s-a năpustit din nou asupra mea.

— Ajunge! Ajunge! răcneau Catherine și Marie încercând să ne separe, însă în zadar.

Doar dânsa s-a dus în apartamentele lui știind că este și verișoară și cumnata lui. Dânsa a admis că putea oricând să-l ademenească în mrejele ei ca să nu mai mute curtea la Versailles. Dânsa era vinovată. Nu eu.

— Viviene, ajunge! strigase Ludovic prinzându-mă de șolduri, trăgându-mă îndărăt.

— Potolește-te odată, nevastă! adăugase Philippe, încercând s-o calmeze pe Henriette.

— Am să mă potolesc când această curva va părăsi palatul odată și pentru totdeauna! Și împreună cu amicele ei! urlase Henriette.

— Viviene? replicase uluit Philippe. Ce ai avea dumneata vreodată împotriva ei?

— Nu te preface, bărbate dragă, că nu știi! Astăzi se sărută cu dumneata, mâine cu regele, ziua de după cu domnul Vladimir. Joacă bărbații pe degete cu vrea dânsa! Mâine-poimâine are să-ți pună și ție un copil în brațe!

— Singura curvă de aici este femeia care nu a putut să-și țină picioarele împreunate nici măcar în fața cumnatului ei, Madame... i-am replicat într-un surâs batjocoritor.

Curtea pufni într-un râs ușor. L-am văzut pe Philippe uluit probabil de vorbele mele, iar Ludovic se uita furios la scena teribilă ce se desfășura înaintea lui.