Toate focurile

Capitolul 33

„She is your mirror, shining back at you with a world of possibilities. She is your partner in crime, your midnight companion, someone who knows when you are smiling, even in the dark."

Barbara Alpert

CAPITOLUL 33

Gustul amar al adevărului

Există o fisură subțire – dar adâncă – cu care trăiesc de la șaisprezece ani.

Este un gol pe care nimic nu mi l-a putut umple și cu care m-am resemnat în urmă cu șapte ani. Am încercat să îl vindec cu disperare și cu damnare. Însă rana este prea veche pentru a mai fi tratată. Bănuiesc că va rămâne pentru totdeauna, ca o cicatrice. Mai vizibilă și decât numărătoarea pe care mi-am tatuat-o pe picior.

Totuși, îmi place să cred că am fost un copil cuminte până la acea vârstă, care a venit laolaltă cu o judecată mai lucidă deci și cu concluzii care mi-au provocat constant sentimente contradictorii. A existat un moment care m-a readus brutal cu picioarele pe pământ. Poate că acea clipă a fost cea în care asistentul social m-a părăsit, căci până atunci mă amăgeam cu gândul că părinții mei încă sunt în viață. Mă mințeam că vor lipsi o perioadă, atât. Visam că se vor întoarce și transformasem acel vis în realitate.

Însă negarea s-a oprit brusc, aruncându-mă în viața neguroasă și rece. O realitate în care eram singură. O realitate în care a fi singur pe lume nu te doare, ci te ucide.

M-am disprețuit atât de tare încât starea de purgatoriu în care mă aflam devenise mai mult decât confortabilă. În fapt, îmi părea viața perfectă pentru cineva căruia i se luase oricum totul.

Adevărul este că eram sfâșiată.

Au rămas doar frânturi din ceea ce credeam că sunt. Credeam, pentru că de când l-am întâlnit pe Sebah, m-am îndoit de tot ce credeam că știu despre mine.

Poate că această fisură nu s-a aflat niciodată în sufletul meu. Poate că fisura am fost chiar eu; ca o piesă lipsă dintr-un puzzle. Și s-ar putea să fie mult spus, dar am vagul presentiment că existența mea a provocat celorlalți bucurie și tristețe deopotrivă.

Îl privesc pe Sebah de pe bancheta din spate și mă întreb cât timp am pierdut. O parte din mine e atât de mânioasă pe felul în care au decurs lucrurile, însă cealaltă parte se alină cu faptul că cel puțin am găsit o soluție care seamănă a ceva ce ar putea fi numit armistițiu. Asta dacă, într-adevăr, suntem pe drumul cel bun. E o dilemă îngrozitoare. Nu cred că voi ști vreodată dacă am ales drumul corect, dar cel puțin acum am promisiunea lui – siguranța că mă va ajuta să aflu adevărul.

Cu toate că nu mă iubește.

Cu toate că nu sunt sigură că drumul pe care îl caut duce către adevăr în esență. Poate că ar fi trebuit să mă îndrept în altă direcție. Poate că ar fi fost bine dacă aș fi privit, măcar o dată, în oglinda retrovizoare.

Și nu pot să nu mă întreb, printre toate aceste dileme, de când a merge înapoi a devenit o opțiune pentru mine?

Xander stă pe locul din dreapta. Ceilalți bărbați au rămas la vilă, după ce Sebah a făcut clar acest lucru din câteva priviri. În cele din urmă, Doug e dispus să mă lămurească în cazul în care Sebah va reuși – și de data asta – să îmi adâncească mai tare confuzia. Cred că am luat decizia de a-l rezerva ca plan B în a doua nanosecundă după ce Sebah ne-a întrerupt. Doug știe mai multe decât lasă de înțeles și cu siguranță mai mult decât îi este permis să divulge, însă și tacticile mele sunt mai bune decât știu ceilalți.