Toate focurile

Capitolul 11

„Viaţa poate fi trăită oriunde. Decorul nu are nicio importanţă, esenţială este intensitatea."
- Cezar Petrescu

CAPITOLUL 11

Încredere

            Ochii mei nu mai clipeau, ci zvâcneau, iar genele mi se atingeau scurt și rapid între ele. Cuvintele mi-au rămas blocare undeva între trahee și laringe, iar privirea fixată în ochii lui Sebah. Buzele mi s-au mișcat, dar nu le-a părăsit niciun cuvând sau sunet. M-am încruntat, iar sprâncenele lui Sebah s-au apropiat una de cealaltă. Muchia proeminentă și arogantă a maxilarului său zvâcnea.

- Ce..., am mormăit. Ce faci aici?

El și-a mutat brațul pe spătarul scaunului meu, aplecându-se mai mult și încet. M-am dat puțin în spate, pentru că știam foarte bine ce efect avea el asupra mea. Cu cât se apropia mai mult, cu atât respirația mea devenea mai greoaie. Și cu cât mă privea mai intens, cu atât pierdeam oric gram de rațiune. Nu i-am înțeles intenția inițial, dar când s-a aplecat și mi-a ridicat geamantanul de pe jos și geanta din scaunul liber aflat în dreapta mea, orice imbold de a-i cere socoteală a dispărut.

- Hank, ce crezi că faci? L-am întrebat, iar tonul mi s-a ridicat cu câteva octave.

- Ridică-te, mi-a ordonat.

Privirea mi se plimba agitată și disprețuitoare pe expresia lui. Mă străduiam să îmi dau seama dacă vorbea serios sau dacă doar voia să mă inducă în eroare.

Bineînțeles că vorbea serios. Hank mereu era serios.

- Cred că glumești, am pufnit.

Mi-a aruncat ghiozdanul în poală și și-a pus geanta pe umăr, în timp ce geamantanul îl ținea într-o mână. Nu a spus nimic înainte să mă apuce cu putere de braț și să mă oblige să mă ridic de pe scaun. Ar fi fost în zadar să mă opun forței sale, așa că m-am ridicat. Oricum pe moment nu am putut conștientiza suficient de rapid situația ca să mă pot împotrivi. Nu m-am mișcat de pe loc, iar el mi-a aruncat o privire care, dacă ar fi fost posibil, mi-ar fi lăsat o gaură între sprâncene. Oamenii ne priveau tăcuți, iar șoferul nu îndrăznea nici să miște. Am aruncat o privire scurtă spre pistolul pe care Sebah îl ținea în cealaltă mână și am cântărit situația. După cum bine știam, Hank era în stare de orice și deși lucrul ăsta ar fi trebuit să îmi inducă frică, nu o făcea. Mă făcea să mă simt protejată.

- Cumva vrei să te întorci în Backersfield? m-a întrebat, pe un ton neutru.

L-am privit derutată. Cum de ghicise? Mă enerva chestia asta și faptul că eram atât de previzibilă pentru el.

- Nu e treaba ta ce fac, i-am răspuns acid.

A zâmbit cu jumătate de gură.

- De acum e, mi-a spus, înainte să ridice pistolul și să îl îndrepte spre mine.

Apoi a făcut semn cu el spre culoarul dintre scaune.

- Mergi, mi-a spus.

Cum putea să fie atât de lipsit de judecată în fața atâtor oameni? Erau familii acolo, cu copiii și persoane trecute de vremea tinereții. Nu m-ar fi mirat ca cineva să facă infact.

Mi-am trecut limba peste buze, umezindu-mi-le. Am scrâșnit din dinți și am pășit pe culoar, în fața lui. I-am aruncat o privire fugitivă șoferului și nu am fost surprinsă să văd cum mă cerceta cu atenție. Avea să ne denunțe, iar oamenii care fuseseră martori nu ar fi ezitat să îl susțină. Hank ori era inconștient, ori îl durea în cot de toate astea. În sinea mea, undeva în cel mai îndepărtat și ascuns colț din minte, mă bucuram că întoarcerea mea în Backersfield întârzia. Nu voiam să mă scufund din nou în întunericul de acolo, dar după toate cât am trăit în Chicago, mă întrebam dacă într-adevăr ieșisem vreodată din întuneric.