Umbrele trecutului: Asasinul

Capitolul: 3 - Rutina. Partea: a II-a

Salutare, când am scris capitolul acesta, avea o versiunea puțin mai diferita. Dar după ce am văzut vârsta majorității de pe acest site, am început să îl rescriu și să-l ambalez într-un mod mai plăcut. Cred ca e și puțin amuzant. O sa aflați imediat despre ce scriu aici. 

Sper să vă placă, lectură plăcută!

-------------------------------------------------------------------------------------------------------

University of California, San Francisco.  Ora: 11:42 AM.

      Creta trasa pe tablă  linii verticale scoţând  sunete ascuțite care irita timpanul.  Degete butucănoase ale posesorului ei o prinseră  bine şi  începu să o ghideze în sensul ceasului. Bucăți mici de creta şi particule prăfuite, se lipiseră de puloverul posesorului. 

— În continuare: f: R->R, f (x)= x -3. Spuse profesorul plictisit stând cu faţa către tablă. Lăsând să-i se vadă firele de păr albe care începuseră să se înmulţească de la o vreme pe ceafă.

— Să se determine f(-4) x f (-3) x f(3) x f(4).  Continuă el.

Apoi se întoarse cu faţa către clasă.

      Avea pielea puţin roşie, fruntea lată cu lini încovoiate de riduri pe ea. Iar pe lângă urechi se aşeza uşor rama subţire a unei perechi de ochelari maronie.  Sprâncele le avea stufoase iar faţa fină fără niciun firicel de păr pe ea. Se uită către geamurile mari dreptunghiulare ale clasei şi privise cerul.

      Un soare care părea bolnav încearca să se strecoare printre nori denşi. Dar nu părea să aibă vreo şansă.  Făcuse un pas  către pervaz să se uite in jos, către parcare. Ştia că studenți mai făceau glume proaste, iar câteodată maşina lui intra în ecuaţie.

      De la etajul doi al clasei unde avea acum ore se vedea destul de bine.  Maşinile parcate murdăriseră zăpada dându-i un aspect dur de un pigment ciocolatiu. Iar copacii cheli, zgribuleau  crengile îngheţate. Aşteptând primăvara care nu părea să vină prea curând.

— Cine poate să-mi răspundă, care este produsul? Îsi intrebă el clasa.

       Dar nimeni nu părea interesat să-i raspundă. Sala de clasa, avea o boltă verzuie şi era zugravită în alb, pe pereţi  erau agăţate mai multe planșe. Iar băncile de câte o persoană erau ocupate de elevi plictisiţi.

Se îndreptă către un student.

— Ben, care este rezultatul?

Tânărul stătea cu capul aplecat și se juca pe telefon, pe sub bancă. Îşi ridicase privirea şi se uită nedumerit la profesor.

— Da?

— Care este rezultatul, Ben? îl intrebă profesorul stând cu mâinile încrucişate.

Ben se scărpină în cap şi ridicase o sprânceană.

— Rezultatul?

Hohote de ras se auziră din spatele lui.

— Ben! Te-am rugat să pui telefonul acela jos. Strigă profesorul puțin iritat și se întoarse către catedră.

— D-da, da! Desigur domnule profesor.  Spuse Ben bâlbâindu-se.

      Profesorul se simțise puțin jignit, dar nu putea să îşi învinovăţească elevi. Chiar și el considera plictisitor ceea ce preda. Deşi un profesor ar trebui să vorbească cu entuziasm despre materia lui să îşi inspire elevii, principiul acesta nu se aplica și în cazul profesorului Donald Weston.