Umbrele trecutului: Asasinul

Capitolul: 1 - Şocul anafilactic. Partea: a III-a

        

— Hei Bob, încă puțin şi am scăpat. Ce facem în seara asta, ne uităm la meci? Aduc eu berea.

— Nu știu Allan, nu mă simt prea bine. spuse Bob în timp ce folosea o cheie mecanică să repare o mașinărie uriașă.

     Allan se uită urât la unul dintre muncitori.

— Mi-aş fi dorit ca idiotu' ala să nu bată toată ziua cu ciocanul, mi-a făcut capu' vraiște.

— Da şi eu... replică Bob scurt.

— Hei Roger! Strigă Allan. Dar nu primise niciun răspuns omul continuase să bată cu ciocanul. Scoțându-l din minți. Roger! strigă el mai tare.

     Loviturile metalice de ciocan, continuau să se audă, prin toată hala.

— Roger nenorocitule, nu mai auzi?

     Muncitorul cu braţele musculoase şi transpirate, încerca să îndrepte o tablă groasă, lovind-o puternic cu un ciocan.

     În cele din urmă  îl auzi.

— Da măi. Ia zi, vrei să pariem din nou? Ți-am spus data trecută ce echipă o să câștige.  se amuză muncitorul. Vrei să rămâi fără bani din nou a?

— Nu.

— Așa credeam și eu. Izbucnise Roger în râs.

    Muncitorul începu iar să bată. 

— Roger!

     Bubuituri înfundate într-un ritm alert începu să se audă.

— Da amice?

     Allan îl înjură printre dinţi.

— Crezi că ai putea pune chestia aia jos două minute? Încerc să port o conversaţie aici. îşi flutură el mâinile acoperite cu nişte mănuşi galbene murdare, prin aer.

— Sigur amice puteai să spui aşa de la început.

     Allan îl înjură iar printre dinţi.

— Ei haide, ce se întâmplă cu tine? De câteva zile nu mai ai chef de nimic. Reluă el conversaţia cu Bob.

— Sunt bine, Allan. O lăsăm pe data viitoare. În seara asta, sunt puţin ocupat. Clătină Bob din cap.

Un alt muncitor folosea un flex uriaș luminând toată hala cu scânteie, scoţând sunete ascuțite.

Roger începuse iar să bată cu ciocanul.

      Undeva în spate o maşinărie uriașă parcă imita sunetele trenului.  Toate formând  o  orchestră îngrozitoare care  îl enerva la culme pe Allan.

O voce din spate le întrerupse conversația.

— Gata, băieți ați lucrat doisprezece  ore! Ajunge pe ziua de azi, ne vedem mâine la ora şapte!

Strigă șeful de tură.

— În sfârșit...  exclamă unul dintre muncitori trist.

Oamenii extenuați, părăsiseră hala de lucru.

Bob își puse casca jos și se uită la ceas.

        Încă mai am timp. Spuse el în gând.

Se duse în vestiar se schimbă repede, apoi o luă către  staţia de metrou.

      Cu trei zile în urma, Bob văzuse ceva ce avea să-i schimbe radical viața. Părea o zi obișnuită la uzina, după doisprezece ore îngrozitoare de lucru urechea stângă îi ţiuia din cauza sunetului produs de zgomotele din hala. Dar ce mai conta, în seara asta juca echipa lui preferata.

Iar el plănuia să sărbătoreasca indiferent de ce echipa câștigă.

                                             Acum trei zile

În vestiarul uzinei.

 — O sa vin la tine, pe la ora zece. Nu uita să pui berea la rece. Am făcut şi o rimă. Râse Allan entuziasmat.

Bob își puse bocanci murdari în vestiar. Cu un surâs pe faţă:

— Normal.

Allan se strâmbă.

— Ce naiba faci cu salopeta aia murdara? spuse el curios când îşi strângea şireturile de la încălţăminte.

      Colegul său îşi scoase o sticlă dintr-o plasă şi se îndreptă spre o chiuvetă ruginită. Îşi umpluse  sticla şi luă o gură zdravănă de apa îi se prelinse pe bărbie. Se şterse cu dosul palmei la gură şi răspunse:

— Vreau să o duc acasă s-o spăl e plina de ulei, nu am alta de schimb.

— Vad... ca e plina de ulei, de ce nu ceri alta?

          Bob oftă iar ochii îi coborâseră pe betonul prăfuit.

— Ei lăsa, știi bine ce s-a întâmplat cu Indianu' acela, când a cerut alt echipament...

O tăcere se aşternu. Nici unul dintre ei nu ma avuseră nimic de zis.

         Bob se uită în oglinda din vestiar. Era puţin negru pe faţa. Luase un prosop umed şi se șterse. Mult mai bine gândi el. Acum singura chestie neagră de pe faţa lui era aluniţa de pe obrazul stâng. Câteva firicele din părul lui negru scurt, îi erau ude. Iar ochi căprui îi străluceau împreună cu  obrajii rotunjori.

Amândoi se schimbaseră și ieșiră din uzina zgomotoasă.  

    La ieşirea din uzină Bob nu o luase în partea dreaptă ca de obicei.

        Allan îl privise curios.

— Ce faci, nu iei metroul?

— Nu, în seara asta vreau să merg pe jos, să vad marea. Cu programul ăsta nenorocit de lucru pierd toate lucrurile importante. Măcar marea s-o mai văd... spuse Bob trist cu ochii obosiţi dar strălucitori.

Allan se scărpină în cap.

— Bine Bob, ne vedem mai târziu, noroc amice!

— Noroc și ţie, Allan.

Bob se uită în sus, era luna plină.

După douăzeci de minute de mers pe jos, ajunse la plajă. La locul lui preferat.

      Plaja era înconjurată de o pădurice deasă şi tufișuri mari. Un loc mai retras departe de turiști aia băgăcioși pe care nu-i plăcea. Care parcă mereu se distrau incredibil şi petreceau clipe de neuitat. Veneau tot timpu la el cu zâmbetul pe buze şi spuneau: „Nu vă supăraţi puteţi să ne faceţi şi nouă o poză?" Dar el mereu răspundea politicos lua aparatul în mană şi după ce le făcea poze în poziţii care mai de care, turiștii plecau tot într-un zâmbet. Unii câteodată mai uitau și să-i mulţumească.

Bob dăduse cu piciorul în nisip.

      Particulele minuscule de nisip, se împrăștiară prin aer în voia vântului care bătea domol. Marea se vedea în toată splendoarea ei. La ora asta târzie, era minunată. Lumina pală a luni reflecta în marea albastră. Iar valurile line se zdrobeau de stâncile mari din jur.

Bob se așeză, nostalgic pe nisip și se gândi la viitorul lui cenușiu.

Pana deodată când un foc de armă se auzi, urmat de altele patru.