Zambete ucigase 18+

Primele zambete

Se trezise mai devreme in aceasta dimineata. Cerul inca era intunecat cu norii fumurii anuntand ploaia mult asteptata si cu vantul care ii taia fata. Frunzele copacilor incepeau sa se schimbe in frumosul auriu al toamnei, iar mirosul rece ii incanta narile si o si trezea din amorteala serii anterioare. Azi, cu ceva noroc, pleca din aceasta casa in care si-a petrecut jumatate de viata, o casa pe care o dispretuia din toata inima, o casa in care ar fi trebuit sa moara de atatea ori, dar niciodata nu s-a intamplat. Pana si in acest moment nu intelegea cum intr-o lume asa avansata, sclavia era prezenta. Evident, nu oricine isi permitea asta, dar comunitatea era foarte stransa si fara scapare. Ori de cate ori a incercat sa fuga s-a trezit inapoi in acest cosmar.

Ceasul din bucatarie ii anunta ca e timpul sa pregateasca micul dejun pentru stapanii ei. Se plimba prin bucatarie cu tavile, apasa butonul cafetierei si incepe sa le aranjezeze pentru fiecare in parte. In fundal se auzeau zgomote de pasi coborand pe scarile din sufragerie si o serie de tusete seci. Se indreapta de spate la auzul lor si isi continua activitatea mai grijulie decat o incepuse. Barbatul isi face repede aparitia in bucatarie si glasuieste pe tonul lui grav si poruncitor ceea ce isi doreste pentru a manca. Ea lasa farfuriile deja pregatite pentru copiii lui deoparte si incepe sa ii pregateasca painea prajita cu omleta de rosii pe care o dorise.

- Stii ca azi e o zi importanta pentru mine, nu?

- Da, stapane. Si continua sa bata ouale pentru omleta fara sa se intoarca spre el. Mereu dispretuia sa il vada dimineata cu nonsalanta lui si cu zambetul acela satisfacut pe fata. El se ridica de la masa si vine in spatele ei. O prinde de parul prins in coada de cal, il infasoara in jurul mainii si ii trage cu putere capul pe spate dintr-o singura miscare.

- Sa nu ma faci de ras, m-ai inteles? Te vei comporta asa cum am repetat, indiferent de ce se va intampla altfel vei avea soarta Emiliei.

La auzul acestor cuvinte ea inghite in sec si spune cu o voce stinsa vesnicul: „Da, stapane.". Ii da drumul la par si se intoarce cu fata spre masa din bucatarie. Acolo baiatul lui asistase la toata scena si incepuse sa planga, fixandu-si tatal cu privirea, apoi fuge spre ea cat poate de tare si o imbratiseaza din spate inca plangand:

- Nu vreau sa pleci, Eva! Te rog sa ramai cu mine! Tati nu te va mai rani, dar ramai cu mine!

Se intoarce spre baiatelul care o strangea cu atata putere in brate si il prinde usor de umeri, coborandu-se usor la nivelul lui. Il ciufuleste putin pe par, zambeste si il saruta pe frunte apoi se ridica si se intoarce la treaba data.

- Ce e cu atatea sentimentalisme? Se aude tot din bucatarie. Era baiatul cel mare, intr-o pereche de pantaloni de pijama fara tricou pe el si cu parul ciufulit. Adi, vino aici si las-o sa-si faca treaba!

Baietelul il asculta pe fratele lui si se aseaza cuminte la masa langa tatal care citea ziarul indiferent de actiunile din jurul sau. Ea ii pune ceasca de cafea langa mana dreapta si mai pune cate o cafea si pentru urmatoarele doua scaune. Fiul cel mare se aseaza la masa si o urmarea din priviri pe Eva, care acum aseza tacamurile si fiecare fel de mancare pentru fiecare participant.

- Doamna va servi sus micul-dejun, ca de obicei.

Strange tacamurile puse pentru ea si le pune pe tava deja pregatita de a fi transportata. Isi cere scuze pentru plecare si cand sa treaca de masa lor, fiul cel mai mare o prinde de mana si o trage spre el cu putere.

- Eu imi doresc sa o dai in bara azi. Asa putem sa ducem la capat toate cele incepute. Tu nu iti doresti? Si ii zambeste din coltul gurii.

- Va rog sa ma scuzati, domnule Bogdan, dar trebuie sa ii duc masa stapanei. Si Bogdan ii da drumul, cu o palma la fund indemnand-o sa se duca mai repede.

Urca scarile in graba si ii lasa tava doamnei langa pat. Ca intotdeauna ea nu o privea nici macar cu coada ochiului, dar mereu ii vorbea frumos. Era o femeie foarte frumoasa, cu un par blond natural ce nu isi pierduse stralucirea dupa atatia ani si cu un zambet ce mereu ii incalzea putin inima.

- Eva, stai putin aici, te rog. Vreau sa iti spun ceva!

- Desigur, stapana! Si se opreste langa usa cu fata in jos.

- Ridica-ti capul din pamant. Multumesc! Acum asculta-ma bine! Stii ca eu nu te-am dorit aici, dar am vazut ca indiferent de greutatile intampinate, ai rezistat si ai demonstrat ca poti atinge standardele impuse. Nu tu ai ales viata asta, dar trebuie sa o duci pana la capat. Azi e sansa ta sa scapi din casa asta! Nu vrei sa te intorci aici, crede-ma, ca va fi groaznic pentru tine. Iti doresc sa dai de un stapan mai bun, nu de unul mai rau. Sa ai grija de tine si sa nu cedezi! Intr-o zi vei scapa din acest cerc al durerii.

In timp ce asculta sfaturile stapanei, ochii i se umplusera de lacrimi si recunostinta, dar lacrimile si le stersese imediat cand le simtise. Nu a mai putut spune nimic si a privit-o fix in ochii pe doamna din pat. Privirile li s-au intalnit pentru un timp scurt, dar plin de inteles. Prin aceea privire si-a aratat respectul fata de femeia care a educat-o si multumirea pentru gandurile bune, iar raspunsul i-a fost primit imediat. A iesit din dormitor repede si a s-a intors in bucataria tacuta, dar cu o stare de spirit mai buna decat in momentul parasirii acelei camere.

La scurt timp de la incheierea mesei, stapanul ei si-a facut din nou aparitia in bucatarie. I-a ordonat ca sa vina la el si i-a inmanat rochia ce avea sa o poarte la pranz.

- Ai 20 minute sa te pregatesti de plecare. Te astept la usa si sa nu intarzii!

- Da, stapane.

- Ma scoti din sarite! Si ii da o palma peste fata incat o dezechilibreaza usor. Sunt in joc banii si reputatia mea iar tu esti indiferenta, gata sa ma distrugi! Tipetele isi aveau ecou in casa mare si se intorceau in urechile ei la fel de clare. O prinde iarasi de par si o forteaza sa se uite in ochii lui. Tu nu intelegi cat de importanta este ziua asta? Ori pleci de aici pe o suma frumoasa de bani si cine te va avea va face ce vrea cu tine, ori te intorci aici si vei avea viata un chin continuu. Nu ne mai jucam de acum, la perete!

O impinge inspre peretele din spatele lui, iar ea il asculta intocmai fara sa zica nimic doar muscandu-si buzele. Isi ridica mainile pe peretele din fata ei asa cum fusese obisnuita de multe ori si isi lipeste fata fierbinte in urma palmei de zidul rece. Stapanul ii desface fermoarul de la rochie usor, ii coboara mainile si i le scoate din maneci lasandu-i spatele gol si cu sanii de perete. Ea ridica mainile inapoi si inchide ochii in asteptarea pedepsei meritate. Invatase ca o contrazicere nu ii aducea decat mai multa durere. O saruta de-a lungul coloanei vertebrale si ii arcueste usor spatele prin miscari fine, dar precise, continuand saruturile spre gat si ii sopteste la ureche: „Si totusi, nu ai putut fi a mea.", apoi se indeparteaza de ea si isi scoate cureaua de la pantaloni. Ii aplica repede 4 lovituri de curea pe spate, iar ea incearca sa nu scoata nici un sunet in ciuda durerii pe care o simtea. Loviturile erau peste cele produse seara trecuta si durerea i se accentua cu fiecare secunda in care statea la peretele albastru deschis.

- Cate mai ai sa ii dai? Se aude vocea lui Bogdan din spatele ei.

- Una. Si ii intinde cureau fiului sau. Fa-o tu, eu trebuie sa ma pregatesc de licitatie.

Fara alte cuvinte, Bogdan ia cureaua tatalui sau si se apropie de Eva care incerca sa stea in picioare. Ii priveste spatele atent si isi plimba degetele in urma eritemelor proaspete, apasand din cand in cand cu unghia pe ele. Ii coboara mainile pe langa corp si o intoarce cu fata spre el, spre bucuria ei, cu spatele de zidul care ii mai ameliora usturimea. Jocul degetelor lui continua pe gatul ei, urmarindu-i respiratiile si bataile inimii in timp ce cobora catre sanii ei goi. Ii cuprinde sanul cu mana si se apleaca spre mamelonul ei pe care il musca usor apoi il suge cu putere de cateva ori. Se opreste brusc si o prinde de gat atat de tare incat respiratia ei se accelerase si fata incepuse sa i se inroseasca, dar el mentinea stransoarea si ii zambea calm. Eva incerca sa ii mai slabeasca stransoarea cu mainile, desi nu mancase de doua zile si abia se mai putea tine pe picioare, ameteala ii incetosa privirea si Bogdan si-a desprins mana din gatul ei. Cade in genunchi cand ia prima gura de aer asa cum trebuie si, cu mainile pe gat, incerca sa isi recapete respiratia. El incepe sa rada si sa isi aranjeze pantalonii care ii tradau starea de excitare. O impinge cu piciorul sa se ridice, iar ea se intoarce cu fata spre perete, unde isi primeste si ultima lovitura, cea mai dureroasa dintre toate si singura care a facut-o sa tipe in aceea dimineata. Asa era mereu jocul lui, un joc tacut de supunere, un joc plin de frustrare pentru ca nu putea fi finalizat.