Can we kiss forever?

Capitolul 10 -"Nu poți avea niciodata încredere într-o târfă"

     Dimineața următoare mă trezesc devreme pentru a-l prinde pe East când iese din vestiar, după antrenament. Fiind destul de dimineață, nu știu dacă voi rezolva ceva. Prietenul meu nu este cea mai matinală persoană, așa că mă aștept să fie destul de morocănos.

     Înainte de a merge la liceu, dau o fugă până la cafeneaua de la colțul clădirii, de unde iau o gogoașă pentru mine și două cafele mari. Una a mea, iar alta pentru East, în scopul de a-l mai înbuna puțin și de a-l face să acorde măcar câteva secunde cuvintelor pe care am de gând să i le adresez.

     Îl aștept în fața sălii de sport, dar imediat ce iese și mă observă o ia în direcția opusă față de cea în care mă aflu eu. Simt că orice efort făcut pentru a ne împăca este în zadar. Mă ignoră complet. La fel este și în următoarele săptămâni. Am tot încercat să îi atrag atenția prin diferite modalități, dar din nefericire, întotdeauna am eșuat lamentabil. Acum, după ce au trecut două săptămâni îngrozitoare, acesta încă continuă să mă ignore, iar asta mă termină încetul cu încetul.

     În pauze am stat cel mai mult cu Eva și Savannah, iar când acestea nu îmi puteau ține companie mergeam afară și stăteam lângă terenul de sport, privind jocurile băieților.

Am început să îl evit pe Rainer cu speranța că poate așa va vedea și fratele său că nu este nimic între noi. Nu știu însă cât de mult voi mai reuși să îl ignor, deoarece Nick a discutat cu profesorul și am făcut iar schimb de echipe, astfel eu și Rainer am redevenit parteneri.

     Viața mea a luat iar o întorsătură neașteptată când mă așteptam mai puțin și continuă să mă surprindă în orice moment al ei.

Abia s-a sunat și eu mă îndrept spre dulapul meu pentru a lua cărțile pentru ora următoare, însă în fața lui găsesc inevitabilul.

     — Bună, prințesă! Spune acesta, iar eu îmi rotesc ochii.

     — Rainer, poți să te miști de acolo? Îmi blochezi dulapul.

     Acesta încuviințează și face un pas în lateral.

     Apuc lacătul auriu și bag cifrul, apoi trag ușor de el și ușa metalică se deschide. În continuare îmi caut lucrurile, încercând să îl evit cât mai mult pe băiatul de lângă mine și o posibilă conversație cu acesta. Chiar când am cea mică speranță că își va pierde interesul în privința mea și va pleca, aceasta se spulberă când începe să vorbească.

     — Nu prea te-am mai văzut. Pe unde ai stat ascunsă?

     — Nu e treaba ta, i-o tai sec.

     — Poate, dar mi-am recăpătat partenera la literatură și cam am nevoie de ea.

     — Ce ar fi dacă tu ți-ai face partea ta de proiect și eu pe a mea? întreb eu, închizându-mi dulapul și întorcându-mă în direcția opusă, vrând să plec cât mai repede de lângă el.

     — Sigur! Asta dacă vrei să picăm amândoi, sarcasmul i se citește în glas.

     Mă întorc spre el și îl analizez pentru a vedea cât de serios e. Nu e nimic în gesturile și în privirea lui care să mă convingă că asta e doar o glumă. Oftez și mă gândesc la o soluție pentru a face proiectul ăsta fără a ne apropria prea mult, dar nu știu ce face pentru că niciodată nu pot să gândesc limpede în preajma lui.

     — Ok. O să mă gândesc eu la ceva, spun în momentul în care clopoțelul se aude și mă trezește din gândurile mele.

     Nu știu ce se întâmplă cu mine, însă de când s-a întors am observat cât de mult s-a schimbat și cât de diferit e acum, iar de fiecare dată când e în preajma mea corpul și mintea mea parcă nu mă mai ascultă. Poate nu mai este chiar băiețelul plin de el care la doar șaisprezece ani adora să văd numai haos în jurul său. Acum este doar foarte plin de el.