Can we kiss forever?

Capitolul 7-" Promiți?"

     Aimee

După minute bune de mers cu mașina pe autostradă, Rainer cotește la dreapta, intrând pe o alee întunecată ce străbate pădurea. Drumul este unul vechi, care nu a mai fost folosit de ani buni, dată fiind bariera de metal pe care acesta o ocolește cu ușurință. Din cate se pare, cunoaște destul de bine drumul, spre deosebire de mine care nu am nici cea mai vagă idee unde duce acesta și de unde știe Rainer de existența lui.

Poteca pe care mergeam era plină de pietriș și gropi, iar de fiecare dată când se ivea în calea noastră o groapă pe care Rainer nu o putea evita sau vedea din cauza întunericului, ne balansam în stânga și în dreapta. După tot drumul aceasta, mașina mea va avea clar nevoie să fie spălată.

— Poți să fii mai blând cu mașina mea, te rog?

Acesta nu mă ia în seamă. Bagă mașina în următoarea viteză și accelerează. Mă încordez mai rău lângă el, văzând viteza cu care merge prin toate gropile astea și mă rog să nu piardă controlul volanului și să intre în vreun copac.

Nu știu la ce mă așteptam când l-am rugat asta. Rainer nu o să mă asculte niciodată și o să facă tot posibilul să mă enerveze cât mai rău.

Mă liniștesc atunci când văd că oprește mașina în vârful dealului. Îmi dau la o parte centura și coborâm simultan din mașina. Las portiera deschisă și mă îndrept spre piatra mare care era situată nu cu mult în fața automobilului.

Vreau să mă așez pentru a mă liniștii după toată nebunia asta, dar Rainer mă oprește.

— Nu te așeza acolo, Howell.

Încruntată, mă întorc către el. Aceata stă rezemat de mașina mea, aprinzându-și o țigară.

— Vino lângă mine, mă îndeamnă acesta în timp ce trage primul fum.

Aleg să îl ignor pentru un moment și îmi întorc privirea către orașul plin de lumini. Este prima dată când îl văd de la o înălțime așa mare, noaptea.

— Nu știam de locul ăsta. Pare... romantic?

— Nu cred că mai știe altcineva de el. Oricum, te-am adus aici din alte motive, nu romantism, iubire, spune el, iar eu îmi dau ochii peste cap.

Iubire. Urăsc când îmi spune așa.

— Atunci?

Nimic. El doar tace. Mă îndrept spre portiera deschisă a mașinii cu pași înceți. Îmi iau pachetul de țigări din mica mea geantă și scot una, apoi mă duc lângă el și o aprind.

— De ce m-ai adus aici, Rainer? insist cu aceeași întrebare.

Pe față îi apare rânjetul tipic lui, apoi începe să chicotească.

— De ce fumezi chestiile alea? Sunt ca dracu, schimba el subiectul, acum făcând referire la micile obiecte de care sunt conștientă că îmi distrug sănătatea.

— Pentru că îmi plac. Nu sunt atât de rele.

— Sunt nasoale.

— Nu ai de unde să știi, dacă nu le-ai încercat.

— Mătușă-mea Olga fumează din astea. Am făcut într-o zi o criză că nu aveam de unde să îmi iau țigări și mi-a dat de la ea. Așa că știu cum sunt.

— Bine, dar asta e doar părerea ta, spun eu puțin nervoasă, după care între noi se lasă tăcerea, timp în care ne terminăm țigările.