Can we kiss forever?

Capitolul 2-"Cine dracu e Aimee asta?"

Rainer

     — Domnule, ne pregătim de aterizare, mă anunță pilotul avionului tatălui meu.

     Fac un semn afirmativ din cap și îmi pun centura. Îmi las capul pe spate și închid ochii.

     Sunt conștient că, odată ce voi coborî din acest avion, viața mea o va lua iar razna.

     Atunci când am hotărât să mă mut în Atlanta, după ce am terminat primul semestru al primului an de liceu, mi-a fost foarte greu să mă acomodez. Mi-am lăsat familia și prietenii aici și m-am mutat cu unchiul meu. Eram destul de mic și schimbarea aia mi s-a părut cel mai groaznic lucru pe care îl puteam face. Acum dacă cineva m-ar ruga, aș accepta fără rețineri.

     Simt cum avionul face contact cu solul și îmi desfac centura în momentul în care însoțitoarea de zbor mă anunță că am aterizat. Mă ridic de pe scaun și îmi pun ochelarii de soare negri pe ochi. De pe scara avionului îi observ pe frații mei. Sebastian, cel mai mic, și gemenii Eva și Easton, și ei mai mici decât mine cu un an. Mama a venit, exact cum mă așteptam. Dar nici urmă de tatăl meu. 

Mă opresc pentru câteva secunde și îmi privesc familia, apoi trag o gura mare de aer în piept și, plin de emoții, cobor scara.

     Mama se îndreaptă spre mine cu bratele larg deschise. În ciuda faptului că purta o pereche de ochelari de soare de firma, exact ca mine, puteam să-i vad lacrimile. Era fericită să mă revadă. Și eu ma bucuram nespus de mult.

     — Și tu mi-ai lipsit, mamă.

     Îi raspund la îmbrățișare și îmi afund capul în părul ei blond cenușiu, aranjat perfect.

     — Puiul meu!

     Atât poate să spună deoarece lacrimile de bucurie o acaparează de tot. Se desprinde din îmbrățișare și îmi strânge mâinile, zâmbindu-mi cald. Răspund cu același zâmbet, apoi mă îndrept către frații mei mai mici pe care îi îmbrățișez strâns.

     Nu sunt eu o fire prea afectuoasă de fel, însă privindu-i acum pe toți trei stând în fața mea, realizez ca de dor mi-a fost de ei.

     — Terminatule! exclamă Eva și mă strânge într-o îmbrățișare frățească. Să nu mai pleci atât niciodată.

     Îi zâmbesc și îi las un mic sărut pe frunte, ca între frați.

     Easton și Seb mă îmbrățișează și ei, apoi ne îndreptăm toți cinci spre SUV-ul negru din parcare, mașina familiei West, și pornim spre casă.

     Drumul spre casă pare să fie interminabil de lung. Sunt neplăcut surprins că durează atât de mult. În general duminica era una dintre cele mai lejere seri în trafic. Acum poate că timpul mi se pare oprit în loc datorită emoțiilor.

     — Tata de ce nu a venit? sparg eu liniștea apăsătoare dintre noi.

     Frații mei își aruncă priviri suspecte de la unul la altul fără să zică nimic, iar mama mă privește tristă. Genul acela de privire scumpule, a avut de lucru.

     — Oh... Am înțeles.

     Înghit în sec și îmi întorc privirea înapoi spre fereastră.

     Sunt puțin trist, recunosc. Nu l-am mai văzut pe tata de ceva timp. Îmi tot spunea că bărbații nu trebuie să simtă lipsa unei persoane, dar acum realizez că asta nu trebuie să se aplice și în cazul familiei.

     Tot drumul mama mi-a povestit toate nimicurile care s-au mai întâmplat în cei aproape trei ani cât nu am stat cu ei. Am fost pus la curent cu toate bârfele de la cluburile din care face ea parte. Cine a divorțat, cine s-a căsătorit și cine pe cine a înșelat. Sunt lucruri complet neinteresante, însă nu am putut ignora sclipirea femeii în timp ce îmi povestea toate prostiile astea.