HEAVAN : Living in Sin

Capitolul 5

La media este Travis sau cel puțin asa mi-l imaginez eu. Lectura plăcută!

~

— Îmi pare rău, dar trebuie sa plec, spun hotărâtă, vrând sa plec naibii de acolo.

Nu ma simteam deloc confortabil, mai ales după veste. Da, știu ca intențiile Anaisei nu sunt rele , niciodată nu au fost, dar sapa rănile pe care nu vreau sa le redeschid. Mai e și acest mucos care îmi calcă pe nervi cu fiecare ocazie pe care o are. Cu ce naiba le-am greșit eu lor? N-au altceva mai bun de făcut sau ce.

— Nu vom merge acolo, vreau doar sa îți arat ceva și după poți pleca, spune moale, încercând sa ma ademenească de partea lui.

Poate ceva sa ma mai perturbe mai rău? Sincer, nu știu dacă am ceva de pierdut. Mai am ceva de pierdut în viata asta? Probabil. Oftez profund, privindu-l. Sunt prea obosita, psihic, sa ma mai lupt cu el.

— Unde mergem? Întreb.

Pe fata lui se așterne un zâmbet de milioane. Le face cu mana celor doi și ma prinde de mana, mergând într-o alta direcție. Ii arunc o ultima privire urata prietenei mele și îl urmez pe Dominic. Îmi smulg mana din strânsoarea lui, acesta uitându-se confuz la mine.

— Pot sa merg singura, ii spun scurt.

Acesta doar tace și da din cap. Nici nu știu de ce am acceptat sa fiu în compania lui, chit ca timpul e unul scurt. O sa îl sun pe Travis sa ii spun sa ma ia. Îmi îndrept privirea la drum, fiind curioasa unde vrea sa mergem. Oprește un taxi și îmi face semn sa întru, iar eu bineînțeles, acceptând oferta lui, l-am urmat. După ceva timp de condus, Dominic plătește cursa iar noi ieșim din mașina galbena care aparent ne-a dus la destinație. Ma uit în jur și nu vad prea multe sincer. Nici nu știu unde suntem pentru ca tot drumul am fost cu ochii în ecranul telefonului. Tot ce vad în jur sunt case, una după alta.

— Unde suntem?

— La mine acasă, îmi spune acesta lăsându-mă confuza.

De ce am venit la el acasă? Dacă are planuri dubioase în ceea ce ma privește, ar fi trebuit sa îl anunț din timp ca în cazul meu aparentele inseala și pot foarte bine sa ma apar de masculi în călduri.

— Nu plănuiesc sa te violez, dacă te gândești la asta, spune și își da ochii peste cap. Nu suntem chiar la mine acasă sincer, suntem în vechea mea casa, unde acum sta bunica, îmi mărturisește. Vino, îmi spune.

Îl urmez in tăcere, acesta deschizând poarta și intrând. Ma pune mai exact sa ii cunosc bunica? Situația asta o sa fie foarte stânjenitoare.

— Bunica ta nu e acasă? Întreb, având în vedere ca își cauta ceva prin buzunare, ca și cum și-ar cauta cheile.

— In momentul asta nu, revine peste doua zile, este într-o călătorie, spune repede și zâmbește.

Cât timp el cauta, eu arunc o privire spre exteriorul casei. Casa nu e foarte mare sincer, dar e foarte primitoare. Pereții au o culoare calda de piersiciu, având un etaj, iar gradina este micuța.

— Le-am găsit, haide, spune și întra în casa. Sa nu te descalti pentru ca vom merge în gradina din spate, adaugă.

Gradina din spate? Oare ce e atât de interesant la acea gradina de vrea sa îmi arate. Totuși, tac și îl ascult, cum am făcut și pana acum. Sper doar sa nu se obișnuiască cu asta. Traversam livingul spatios și ajungem la bucătărie, unde este o ușă. Acesta o deschide și îmi face semn sa ies prima. Îl privesc câteva secunde neîncrezătoare, dar oftez și ies pe ușa. Privesc în jur și clipesc des, rămânând uimita câteva secunde. Gradina asta este uriașă. Doar ceea ce vad eu deocamdată este destul de spațios. În fata mea este un drum pavat cu pietre care duce drept în fata, dar nu vad mai departe din cauza drumului acoperit cu plate agățătoare care par a forma o poarta spre o alta lume. Ma uit stânga dreapta și observ tufele de trandafir și rămân plăcut surprinsa când observ câte tipuri de flori vad.

Dominic îmi face semn sa înaintez, făcând ca el. Imediat cum întru prin pasajul verde, ma uit în toate direcțiile, fiind puțin mai întuneric, dar minunat, având în jur numai flori și frunze. Observ în fata mea un loc mai luminos și ma îndrept puțin mai repede spre el. Când ajung rămân plăcut surprinsa la vederea leaganului și a florilor multicolore din jur. Locul asta arata precum raiul.

Zâmbetul meu ajunge probabil pana la urechi, iar sufletul meu de copil dansează. Totul este atât de frumos.

— Asta este gradina bunicii de când se știe. Bunicul i-a făcut acest loc, ca semn al iubire sale fata de ea, vorbește Dominic iar eu îmi îndrept privirea spre el, văzând cum se uita în jos, parca pierdut. Aici a copilărit și mama și la un moment dat și eu și Stephan. Îmi plăcea sa vin aici alături de mama. Locul asta mereu ma liniștea, era ca o bucățică de rai rupta doar pentru noi, pentru mine. Totul s-a rupt de noi atunci când bunicu a decis sa ne părăsească și sa plece practic, mai departe, pe cealaltă lume, mărturisește.

Cu toate ca ma lasă confuza mărturisirea lui, fiind o total străină pentru el, iar el pentru mine la fel, cunoscandu-ne foarte vag, ceva ma face sa vreau sa fiu lângă el. Umanitatea pe care o am ma face sa vreau sa ii fiu aproape. Nu îl am la suflet, sincer chiar nu îl am. Pana acum câteva minute credeam ca e un adevărat măgar, iar părerea mea nu s-a schimbat sincer prea mult. Dar fiecare om are un trecut în spatele comportamentului său sau doar a ales sa se comporte asa pentru a demonstra ceva. Nu știu care din variante este în cazul lui și nici nu vreau sa îmi dau cu presupusul, sincer. Ma uit în jur, ca mai apoi sa ma uit în sus sa observ ca totul este acoperit. Este o mini sera. Probabil de asta îmi e și atât de cald.

— Nu vreau sa ți se facă mila de mine sau ceva, simțeam nevoia sa iti mărturisesc acese chestii și sa te aduc aici dintr-un motiv sau altul și am ales sa fac ce am simțit, spune dând din umeri.

Același om care acum câteva secunde parca plângea, acum pare rece ca gheata. Bipolaritatea lui ma pune pe gânduri.

— Nu simt mila pentru tine, te poți liniști de pe acum, ii aduc la cunoștință, deschizând într-un final gura pentru a vorbi. Simt probabil compasiune și empatizez cu tine, dar nu mila, adaug.

Acesta doar ma privește și scăpa un mic oftat. Dintr-o data, aud un sunet apoi altul, dându-mi într-un final seama ca ploua. Singurul lucru care ma sperie în momentul asta, e ca ploaia brusc se transforma într-o adevărată furtună, începând sa ploua torențial. Fulgerele nu întârzie sa apară, făcându-mi pielea de găină.

— Sa mergem în casa, spune acesta rapid.

Dau din cap, dar picioarele nu vor sa ma asculte. Nu îmi este frica de mai nimic în viata asta, dar de furtuni îmi este frica mai rău ca de moarte, iar asta nu are nici un sens.

Simt brusc cum mi se încălzește palma și îmi este strânsă, iar în acel moment îmi dau seama ca Dominic ma tine de mana. Îmi ridic privirea într-alui, acesta doar având un mic zâmbet pe fata. Începe sa meargă, ținându-ma de mana și făcându-mă automat sa merg după el. Ajungem în casa, iar acesta își verifica telefonul.

— La naiba, nu mai am baterie, spune înjurând. Nici curent nu este, spune după ce verifica dacă avem lumina. Tu ai baterie? Ma întreabă repede.

Îmi aduc aminte faptul ca am stat pe el ceva in taxi, dar cu o ultima speranța îmi verific telefonul. Acesta se deschide, dar când sa îl deblochez se închide de tot, semn ca nu am deloc baterie.

—Minunat, spune acesta oftând. Suntem blocați aici, adaugă.

Sunt blocata într-o casa fără curent, cu un tip pe care nu pot spune ca îl suport măcar, în timpul unei furtuni. Vreau măcar sa supraviețuiesc.