Într-un infern al furiilor,
plin de râuri acide de suferinţă,
Într-un hău al obidei nevralgice
şi al ecoului de clopot tânguitor şi emfatic,
Aici,
Într-un lagăr din smoală fierbinte,
Ai răsărit tu, nobilă floare de crin!
Cum de aripile zefirului mi te-au purtat până în Tartar?
Cum, nefericito, nu te-ai înecat în Styx?
Te răneşte şi cea mai mică briză,
cea mai rece atingere de foc
-e normal, nu eşti obişnuită-
Probabil ai căzut din elizeu,
privighetoare rătăcită a vreunei muze,
din cauza aripei ăsteia însângerate,
dar să ştii că aici, demonii nu au ureche muzicală,
iar anglelicul tău tril s-ar putea să li se pară blasfemie!
Urăsc să văd lacrimi pe chipul tău fraged...
Dar, of, inevitabilul se ia de mână cu timpul!
Nu meriţi morga asta de vii !
-sau ea nu te merită pe tine-
De ce să plângi zadarnic? De ce să plâng zadarnic?
Pleacă-mi de unde ai venit!
Da,
ştiu că singura uşă e focul...
YOU ARE READING
Valsul Cuvintelor
Poetry,,Atârnați de sfori, Așteptând izgonirea din rai Ne mai atingem doar cu umărul Respirăm cu inima Până Când singurătățile noastre Devin un șarpe alb Apoi, Ne pierdem tinerețea prin alte povești Încolăcind o tăcere."-Maria Dobrescu
